Time Out


De când nu ţi-ai mai făcut un portret?

Fiecare dintre noi avem, desigur, o mulţime de fotografii acasă. Majoritatea sunt probabil fie legitimaţii, fie poze de situaţie – e vacanţă, suntem pe malul mării, sau ne pozăm de ziua noastră între prieteni, la un party. Rezultă o colecţie de instantanee care vorbesc prea putin despre om . Ceea ce oferă FotoCabinetul umple exact acest gol, al imaginii relevante despre sine. Desigur, un lucru desuet, în total dezacord cu ritmurile accelerate ale erei hipermoderne. Încercarea lui Eugen Ciocan este un contrapunct la un timp nemilos cu momentele noastre de răgaz sau ritual, de auto-reflexie şi de auto-cunoaştere. Aici se mai poate rosti întrebarea cine sunt eu, în viziunea mea, şi cine sunt eu, în ochii celuilalt.

Fotografiile lui „Maître Photographe de la Belle Epoque” sunt portrete ce încearcă alcătuirea unei efigii, a unei imagini ce filtrează detaliile irelevante ale realului imediat pentru a oferi un adevăr mai profund. Ele se plasează în descendenţa portretelor din istoria artei, denotă o atitudine asumată şi sunt rodul colaborării dintre cel portretizat şi portretist – acel ins competent să vadă esenţialul. Lui Eugen Ciocan îi place să spună că sunt fotografii făcute să înfrunte eternitatea: „Aici nu e vorba de fotografia de travesti, adică nu vii să te îmbraci în Napoleon sau în în cowboy etc. Eu încerc să propun o imagine pentru o fotografie care înfruntă eternitatea. Nu poţi să stai în faţa eternităţii îmbrăcat casual. E nevoie de o încadrare ceremonială, de eleganţă şi frumuseţe.”.

Un cadru pentru un moment de sinceritate cu sinele

„Eleganţa” e un subiect sensibil astăzi, într-o vreme a mixajelor, a reluărilor şi prelucrărilor parodice din trecut şi a globalizării vizuale. Soluţia lui Maître este luarea ca reper a unei perioade în care eleganţa era mai clară - perioada interbelică, anii 70. Pe doritori îi aşteaptă costume încântătoare după moda de atunci, plus altele, aristocratice, unele chiar de la opera Covent Garden din Londra, şi tot felul de accesorii. Rostul hainei nu este de a deghiza, ci de a crea un context diferit, care te face să te vezi şi să te simţi altfel. Eugen Ciocan afirmă că intenţionează să creeze „un cadru ceremonial pentru un moment de sinceritate cu sinele. Este vorba de a face vizibil invizibilul interior al fiecăruia.”

Cine vine şi pentru ce anume

Pragul FotoCabinetului îl trec categorii foarte diferite de clienţi, ne destăinuie Eugen Ciocan. Scriitori, politicieni, vârstnici; părinţi cărora tinerii le fac cadou o şedinţă foto. Şi tineri. Aceştia vin pentru o schimbare de look / test de personalitate, ori pentru o fotografie de cuplu care să le imortalizeze dragostea. Vine şi o altă categorie mai „inocentă” – tinere domnişoare care vor să ofere un portret de frumuseţe pentru alesul inimii. Trebuie spus că e un gest renascentist, care a fondat genul portretului, la acea vreme. De-a lungul timpului, pe aici au trecut tot soiul de VIP-uri – Neagu Djuvara, Răzvan Mazilu, Ion Bogdan Lefter şi Simona Popescu, Patapievici, Nicu Covaci, Sarmalele Reci, Valeriu Mladin şi Carmen Paiu, Dorin Ştefan, Ştefan Cosma, Exarhu,Gabriela Massaci, Paleologu, Dan Puric.

Principala noastră criză e o criză a frumuseţii

„Cred că principala noastră criză e o criză a frumuseţii. În comportamente, relaţiile sociale, cultură, arhitectură. În România se produce enorm de multă urâţenie, cu bani mulţi, şi nu se înţelege că identitatea este profund legată de frumuseţe. Oriunde te duci, te duci să vezi lucruri frumoase, istorice, culturale. Politicienii la noi nu prea au o viziune despre frumuseţea unui oraş. Aş vrea să fac o mică şcoală. Suntem singura ţară din Europa care nu are o catedră dedicată fotografiei. Fotografia are un statut incert şi confuz şi asta e un indiciu al stării de fapt - stăm cel mai prost in ceea ce priveste cultura vizuală. Suntem victime în faţa Televizorului tot din cauza inculturii vizuale.”

Fotocabinet – o parte vie a oraşului

„Există un public ascuns, care nu are unde să se regăsească, unde să se întâlnească. Sunt oameni care nu se simt prea bine în ziua de azi, îi deranjează graba, vâjul, deteriorarea ritualurilor, impoliteţea. Astfel de oameni trec pe la mine si de când am făcut prăvălia asta, mi-am schimbat impresia despre concetăţenii mei. Şi mi-am dat seama că asta e o bucăţică de lume care conteaza in cultura oraşului. Timp de doi ani, cat Fotocabinetul nu a mai avut sediu, am primit telefoane săptămânal de la clienţi. Poate ca acest loc ar trebui să stea în Centrul Istoric.”

Cum se lucrează

„Lucrăm cu tehnica veche si colorăm manual pe sepia clasic. Din pacate suntem singurii, nu numai din România ci chiar în Europa, care mai oferim acest gen de serviciu public. Mai există in strainatate fotografi coloristi, dar numai sub forma de cercuri inchise.
Din punctul ăsta de vedere suntem cei mai europeni din Bucureşti. Nu ştiu câte lucruri poate oferi Bucureştiul Europei, dar cred că noi putem oferi ceva.”