Succesul ca ratare şi invers (articol de Eugen Ciocan în revista "Dilema")

Lumea actuală pare clădită în cultul şi pe obsesia succesului. Punctele ei de reper, modele invidiate şi imitate, sunt VIP-urile, persoane care au reuşit, au dat lovitura şi ţin prim-planul vieţii publice şi publicitare. Şi nu isprava-n sine sau victoria par a fi adevăratele însemne ale succesului, cât popularitatea, faima, notorietatea, mulţimea fanilor şi a admiratorilor. Succesul lipsit de publicitate, de vâlvă şi ecou, de spectaculozitate epatantă, este sinonim cu eşecul. Succesul trebuie să fie zdrobitor, după modelul hibrid al visului american care, iată, se aclimatizează atât uşor pe meleagurile mioritice.

Pe lângă monştrii sacrii propriu-zişi, mentalitatea ahtiată de succes dă la iveală aberaţiile de comportament ale celor care nu pot escalada simeza cu icoane de plastic. Cum aceştia nu pot culege zilnic aplauze la scenă deschisă, nimeni nu le organizează triumfuri şi nu le premiază izbânzile, frustrarea anonimatului trebuie cumva compensată. Unii, mai operativi, apelează la un comportament perpetuu bizar, oferind cu insistenţă un spectacol inspirat din ritualurile obscene ale victorioşilor. Alţii, mai contemplativi, aleg să trăiască succesul prin delegaţie, luând parte la gloria celebrităţilor prin izbucniri de entuziasm (sau ură, după caz) colective.

Iar mass-media nu pierde ocazia de a mai scoate un bănuţ hrănind gustul public cu succese fabricate în serie. Manipulează cu o voioasă dezinvoltură auditorul fixându-i ţinte false. Semnează un contract în alb cu industria consumismului de sclipici. Învăluie totul într-o baie de lumină. Pentru că, de ce să n-o spunem, lumina puternică face să strălucească orice material. Iar strălucirea împiedică transparenţa…

Principalul ingredient în exerciţiul succesului este snobismul. Din moment ce singura măsură a succesului este dată de belşugul de obiecte/deprinderi/hobby-uri dobândite, înseamnă că principala misiune a celor realizaţi este de a-şi expune, discret dar persuasiv, cornul personal de abundenţă. De pildă locuinţele sus-numiţilor (prezentate pe larg în coloanele revistelor specializate în mărgele colorate) nu pot fi decât pline de strălucirea respectivilor locatari. De pildă, mobila e de preferat a fi comandată. Aparatele electrocasnice nu pot fi decât de ultimă generaţie. Mare atenţie la veioze care trebuie să se asorteze cu faianţa de import. Dacă nu, ele vor fi special concepute de un designer bine cotat. Reportajul va fi bine asezonat cu fotografii ultracolor ale protagoniştilor. Diferite ipostaze. Dacă e semianalfabet, va avea în spate o bibliotecă de cotoare frumos alineate. Dacă e semidoct, nu va lipsi un obiect de artă, ceva, un tablou abstract, un porţelan fin. Dacă e grasă, va fi înveşmântată cu haut-couture-ul necesar. Desigur un câine de rasă, o plantă exotică, neglijeul unor telecomenzi răvăşite, nu au cum să dea rău.

Ca să ai succes, trebuie să oferi imaginea unui om de succes. Ori, ca vedetă nu poţi să te comporţi oricum. Trebuie să îmbini graţia şi agresivitatea cu multă perspicacitate. Adică cum? Păi, vom face gesturi lejere, oricât de multă energie ar implica asta. Vom semnaliza abundent prin râs şi poziţii degajate (suprafeţe generoase de piele bronzată şi alifiată vor fi expuse camerelor). Vom povesti despre cheltuieli cât mai exorbitante, despre fazele mişto din restaurantul luxos de aseară, fireşte ultimul banc porno sau ultimul zvon deocheat despre altă piele bronzată, poate să scape chiar o gafă, una mică, atent regizată etc… să ne oprim aici ca să nu se creadă că suntem răi.

Tot acest tablou vivant, plicticos şi previzibil până la disperare, are o uluitoare audienţă. Tirajele sporesc, spaţiile de emisie încing tuburile cinescoape, montajele de atracţie, pozele atent curăţate pe computer, literele de-o şchiopă colorate – toate acestea inundă insistent ca un paradis pisălog minţile năucite ale celor de pe margine, fie ei telespectatori, cititoare sau simpli cetăţeni pe stradă cu ochii atârnaţi în panourile publicitare. Babilonul care se edifică astfel cu atâta râvnă, supra-ornat cu trufaşe turnuleţe, irigă orbitor orizontul utilizatorilor de poleială.

Confuzia totală care se creează este surprinsă cu precizie de Cehov în schiţa Bucurie. Arhivarul Mitea este dat la gazetă în urma unui incident păţit în condiţii de ebrietate. Drept pentru care se simte vedetă câteva zile în şir, îşi trâmbiţează triumful ridicol din casă în casă, ba chiar e mândru că, în sfârşit, Rusia Sfântă a aflat de existenţa sa. Păstrând proporţiile, am putea recunoaşte în inocentul Mitea, strămoşul celor care-şi aranjează un happening numai pentru a fi văzuţi la televizor de o lume întreagă, chiar dacă pentru asta e nevoie de o mică crimă (vezi emisiunea TV din „Natural born killers”). Desigur valoarea anumitor succese merită a fi mediatizată. Iată însă că „succesul publicitar” se poate lipsi de orice corvoadă axiologică şi, astfel emancipat, îşi poate aroga menirea de a anihila teroarea anonimatului şi de a măguli orgoliile puerile.

Macrameul existenţial pe care-l ţese sarabanda gălăgioasă a interviurilor, a blitzurilor, a zâmbetelor până la urechi şi a fluturărilor galeşe de bezele sau de glezne – ne obligă la un verdict ferm: succesul este legat de fixarea unui scop şi nu neapărat de existenţa unui sens. Scopul lipsit de sens este poate sindromul cel evident pe care care-l etalează mirajul succesului. La o minimă schimbare de perspectivă, prin alegerea altui criteriu de reuşită decât imaginea publicitară sau cartea recordurilor, se poate găsi o alternativă pentru mentalitatea grevată succesului. Căci cine se confruntă cu propriul destin, nu mai pune atâta preţ pe regimul frivol al succesului, ci mizează pe acela al încercării.

Încercarea nu face parte din procedurile garantate ale reuşitei, din repertoriul tehnicilor atestate şi recomandate de feluritele ghiduri şi manuale ale succesului. Mobilul ei nu este ambiţia de a birui, ci întreţinerea unui anume tonus vital al răzbaterii care îndrăzneşte mereu. Insuccesul conjunctural, prevăzut sau de-a dreptul fatal, nu o dezarmează, pentru că succesul în sine nu epuizează rosturile unei întreprinderi.

A întreprinde implică din capul locului o doză de risc, o nesiguranţă asumată. E o îndrăzneală în baza unei ţinte ispititoare, care merită iniţiativa şi angajarea, efortul şi osteneala, străduinţa şi răbdarea. Regimul încercării vede în orice întreprindere un prilej pentru exersarea iniţiativei şi probează, cel mai adesea în modestie şi anonimat, tenacitatea, consecvenţa, perseverenţa. Practic, acest regim este propice atât întreţinerii şi instrumentării spiritului de acţiune cât şi cultivării gustului pentru aventura autentică a vieţii fiecăruia.

Reuşita încercării, de cu totul altă natură decât aceea a succesului, e de căutat nu atât în câştigarea competiţiei şi fixaţia cununii de lauri, cât în experienţa agonisită, în vrednicia dovedită, în isprava faptei îndrăznite. Şi, mai ales, în încrederea ce le aureolează. Cel ce acţionează încercând, fără obsesia succesului, se confruntă cu circumstanţe adverse, pe care trebuie să le suporte, să le îndure, să le rabde, iar reuşita sa este aceea de a se vădi robust şi de a le face faţă. Încercări sunt însă şi probele la care ne supune soarta: necazuri şi suferinţe, primejdii şi dificultăţi pe care trebuie să le înfruntăm, să le învingem sau doar să le răbdăm. Şi nu împăunaţi cu ovaţiile înconjurătoare, ci cu modestia şi dârzenia celui încercat, păţit şi călit. Neresemnat.

Spre deosebire de omul de succes, un om încercat nu deţine atestat publicitar sau certificat de VIP. Dispus să facă faţă regimului dur al încercării, fără reuşite de notorietate, el se păstrează în aria anonimatului cu mulţumirea de a fi vrednic de soarta sa. Pentru că el nu se lasă nici amăgit de imnurile agitatorice ale triumfului, nici descurajat de sclifoseala ratării. Succesul bulevardier care te smulge din anonimat, este pentru el lipsit de valoare pentru că nu-i aduce nici demnitatea autentică şi nici nobleţea sufletească de a consimţi la propriul destin. El a dobândit gustul crud al vieţii – aspru dar mereu proaspăt, ingrat dar infalsificabil.

Registrul încercării nu produce glorii, nu întreţine popularităţi, nu edifică cariere. Poate da însă rost unei vieţi cu reazem interior, susţinută de armătura exigenţelor. Convine celui dispus să se afle pe sine, celui preocupat să-şi construiască o identitate, celui decis să-şi descopere hotarele. Nu e vorba de a demonstra cuiva virtuţile, ci de a proba puterile către sine, pentru a vedea dacă ele fac faţă celor ce îţi sunt sortite. Căci practica virtuţii nu este o ispravă exhibiţionistă, ci o permanentă exersare, o căutare neobosită de sine, cu şanse niciodată garantate.

O viaţă cu sens transcende succesul şi se poate dispensa de el. O asemenea existenţă valorifică criterii mai degrabă intrinseci, care nu au nevoie de o nesfârşită confirmare şi legitimare publică. Privind astfel, putem spune că încercarea este prototipul succesului pe vremea când acesta nu era obsedat de sine, iar o anumită pudoare îl proteja de zelul ce-l caricaturizează iremediabil. Atunci valoarea ţinea mai mult de consistenţă decât de strălucire, iar meritul aparţinea de cele nevăzute şi nu de aparenţe.