Ochiul tras de curent (serie de articole de Eugen Ciocan în revista "Adevărul Literar") - Parc şi excavator

Supra-producţia de material vizual conduce inevitabil, prin aglomerare şi lăcomie novatoare, la colaj. Alăturarea celor mai neaşteptate imagini este un spectacol curent care nu mai intrigă pe nimeni. De la zapping-ul TV (care poate juxtapune în câteva secunde Simfonia a IX-a, pokemoni animaţi, o telenovelă sau o calamitate în direct) până la contrastele stradale (de tipul unui cerşetor care se sprijină cu traista de o reclamă cu maşini de lux) - înghiţim cu blazare caleidoscopul vast al colajului globalizat.

Dacă mixturile accidentale nu mai stârnesc nici o mirare, rămâne totuşi să ne lăsăm surprinşi de cele realizate cu cele mai bune intenţii. Zilele trecute, cei care au ajuns prin Parcul Herăstrău au avut ocazia să contemple a gamă variată de mini sau buldo-excavatoare, hidrofoare, tomberoane, gunoiere, semafoare, containere, tocătoare de crengi şi “cabine standard pentru staţii de aşteptare”. Colecţia de exponate era atât de derutantă încât cu greu am putut obţine o lămurire despre ce se întâmplă. Avem de-a face, desigur, cu un eveniment. Creat. Fără a avea un titlu anume, cineva totuşi a sintetizat: o expoziţie de urbanism.

Cităm din cuvintele organizatorilor: “Avem deosebita plăcere de a vă invita la cea de a VI-a ediţie a ROMURB & EXPOFLORA 2003, expoziţie internaţională specializată în tehnica urbană, transport public, salubritate şi utilaje specifice, construcţii edilitare, iluminat public, echipamente şi sisteme pentru dirijarea traficului.” Cum de mi-au scăpat ediţiile precedente? Pentru că spectacolul nu trebuia pierdut. Ansamblul era marcat de o asemenea doză de suprarealism încât putea fi luat drept mizanscena unui artist experimentalist. Să ne imaginăm tineri pe role în slalom printre domni office, bunicuţe strecurându-şi cu abilitate landourile printre euro-pubele, prichindei călărind cu entuziasm moto-stivuitoare, îndrăgostiţi cu privirile pierdute la luminile vrăjite ale unui semafor-mostră, perechi de pensionari trăgând cu ochiul la exponatul unei bariere automate de acces, şamd.

Fără a ne ocupa aici de legalitatea manifestării (unsă dealtfel de Administraţia parcurilor şi a grădinilor de pe lângă Primăria Capitalei), încercăm să pătrundem o chestiune de logică vizuală a oraşului. În expansiunea liberalizată a Bucureştiului de după ’90, peisajul oraşului tinde spre un postmodernism destul de exotic. E de admis că lucrurile nu puteau fi ţinute sub un control centralizat (deşi primăriile gem de anexe care birocratizează orice gest întreprinzător). Totuşi, te-ai aştepta să găseşti undeva o viziune despre cum ar trebui să înceapă să arate urbea.

Într-un oraş cu o identitate arhitecturală terciuită de distrugerile masive ale administraţiei comuniste, plin de răni ale trecutului, jugulat între cartierele impozante (“în maşină pute-a maieuri şi-a benzină / iar pe geamuri ce să vezi? blocuri şi iar blocuri” – Zâmbesc de M. Cărtărescu), saturat de fum şi zgomot (cea mai poluată şi mai zgomotoasă capitală din Europa, conform unui raport de anul trecut), fără resursele economice pentru a se redesena - te aştepţi să găseşti măcar o oarecare atenţie pentru gesticulaţia necostisitoare, pentru micul detaliu ornamental, pentru un fel de logică citadină care să pună lucrurile pe un făgaş al bunului-simţ. Bucureştiul rămâne astfel pradă proliferării unui colaj necruţător care inflamează ochiul şi care bulversează identitatea locuitorilor săi. Grandoare şi decadenţă, ruină şi kitsch, beton şi noroi. Parc şi excavator.

Am zărit recent un grup de lucrători edilitari care munceau de zor la un gărduleţ. Compus dintr-un fel de profil feros întâlnit la armăturile de beton, îmbârligat, scund şi, în plus, dotat cu ţepi în partea superioară care să-i împiedice pe cetăţeni să se aşeze. Cetăţenii să rămână drepţi, înmărmuriţi dinaintea gospodărescului gărduleţ. Şi să înţeleagă că nu ne putem permite să rămânem neîngrădiţi.