Ochiul tras de curent (serie de articole de Eugen Ciocan în revista "Adevărul Literar") - O piedică în calea uitării

O bună parte din universul reprezentărilor vizuale au la bază nevoia omului de a imortaliza. Scurgerii incontinue şi nemiloase i se opune mărturia momentului. Conform unei legende greceşti, prima reprezentare din lume ar fi desenul pe o stâncă realizat de un îndrăgostit după conturul umbrei iubitei sale. Adică o încercare de a înveşnici o formă perisabilă şi o chestiune de a conserva o urmă dincolo de prezenţa fizică a subiectului. Inefabilul acestei scenete originare murmură ceva despre relaţia diafană dintre corporalitate şi transcripţia ei plastică, cât şi despre subtextul emoţional al acestei puneri în operă.

Aducerea aminte, pomenirea, dăinuirea, fixarea momentului, rezistenţa în timp, eternizarea - sunt tot atâtea ipostaze care stau la baza unei întregi istorii în artele vizuale. Cele mai autoritare surse despre chipul civilizaţiilor antice sunt imaginile care au traversat oceanul de timp. Mai mult decât tehnicile ultramoderne de investigare, imaginile au darul de a transporta acel ceva pentru care nu s-a inventat nici aparat şi nici unitate de măsură. Să-l numim spirit. De la reprezentările lui Ramses al II-lea şi până la galeria de portrete manieriste, de la ciopliturile de meşteri şi până la sofisticăriile instalaţioniste postmoderne - avem reprezentări ce transportă nu numai chipuri de comanditari sau artişti ci, în miezul lor, spiritul unor epoci. Să amintim în sprijinul acestora că, de exemplu, neoplatonicienii vedeau în realitatea senzorială o metaforă a universului supranatural şi că, pentru ei, arta e un mijloc de a contempla tocmai aceste esenţe de factură spirituală. Plotin: "Noi ne îndreptăm privirea în prea mare măsură asupra aparenţei exterioare a obiectelor şi nu ştim că ceea ce ne emoţionează se ascunde înlăuntrul lor". La care Hugues de St. Victor ar adăuga: "Sufletul nostru nu poate să se înalţe direct la realitatea invizibilului decât dacă a fost educat să recunoască în formele vizibile simbolurile frumuseţii nevăzute". Cum am mai putea găsi acest sens străvechi în erupţia de reprezentări înconjurătoare?

Să încercăm o aplicaţie pe marginea unei reprezentări care ne iese în cale la colţ de stradă. Mai exact, la intrările în rarele spaţii verzi din Bucureşti, mai greblate cât de cât în ultimul timp. Şi mai exact: "Parc amenajat şi întreţinut de primăria sectorului x". Cam aşa sună înscrisurile cu vopsea albastră pe o tablă albă, edificate pretutindeni în dreptul micilor părculeţe. Întâi să lămurim faptul că şi aceste anunţuri precare ţin de domeniul vizual şi creează o imagine. Începând cu grafica lor (dimensiunea caracterelor, culoarea literelor, inevitabilul simbol naţional - petecul vopsit tricolor) şi încheind cu beneficiul de imagine înregistrat de instituţia care se auto-pomeneşte. Păi, culoarea care poate fi decât albastră, adică întâmplător culoarea de identitate a partidului care s-ar vrea unic la putere. Caracterul literelor cunoaşte o semnificativă îngroşare şi chiar majusculizare pentru cuvintele “Primăria Sectorului X”. Ba chiar numele primarului apare uneori cocoţat în vârf de banner. Sectorul 2 excelează în zelul promovării de sine prin monumentalele arcade din dreptul Parcului Ioanid şi al Icoanei. Frontispiciul acestor ridicole anunţuri este invariabil marcat de tricolorul naţional. Iar pentru a vorbi despre nivelul estetic al acestor intervenţii în mediu, trebuie să o recunoaştem că spaţiul paginii nu ne este de ajuns.

Această specie de indicatoare electorale au o "prospeţime" şi o "ingenuitate" care le deosebeşte net de sofisticăriile grafice ale panourilor publicitare şi le apropie de comunicarea pură. Trecătorul, şi mai ales cel cu puţin timp, care face câţiva paşi în parc, este trimis rapid cu gândul la binefacerile unui primar (PSD) de ispravă şi a unei primării care veghează la oxigenarea oraşului. Omul merge mai departe dumicând subconştient această informaţie, păşind alene pe lângă bordurile văruite sau aşezându-se pe o bancă nou-nouţă cu o nelămurită îngândurare faţă de o instanţă binevoitoare care ocroteşte fieşce ram. Se obţine astfel veşnica pomenire care ar trebui, la momentul oportun, să conducă ştampila de vot spre pătrăţica corespunzătoare.

Iată cum spiritul epocii capătă concreteţe prin spiritul de partid. Cum aparenţa exterioară se converteşte în mesaj electoral şi cum formele vizibile conturează realitatea invizibilă a interesului de grup. A nu se uita!