Ochiul tras de curent (serie de articole de Eugen Ciocan în revista "Adevărul Literar") - Noaptea Devoraţilor

“Noaptea Devoratorilor de publicitate” a împlinit 9 anişori. Într-un timp relativ scurt, spectacolul spoturilor publicitare s-a consacrat ca eveniment anual curent. Sala Palatului este luată cu asalt în fiece an de grupuri hotărâte să devoreze într-o porţie zdravănă producţie video publicitară.

Deşi exerciţiul nocturn de a traversa tinereşte oceanul interminabil de fragmente îşi are seducţia lui, mărturisesc că nu-mi pot reprima o anumită consternare în faţa elanului voluntar de a te expune la iradierea reclamelor. În esenţă, formatul spectacolului este un soi de pauză publicitară dilatată la proporţie pantagruelică. Dacă pauza publicitară obişnuită este acea întrerupere a unui program (de cele mai multe ori tele-vizual) care ne hărţuieşte zilnic încercând să ne convingă asupra avantajelor pe care le oferă un produs sau un serviciu anume, noaptea devoratorilor este însăşi întronarea pauzei ca show în sine.

Am putea compara spotul publicitar cu o specie de tarabă ambulantă care intră în casa omului, dotată cu un vânzător care strigă în gura mare cât de grozav este ceea ce vinde el. Taraba poate fi organizată mai mult sau mai puţin estetic, după cum discursul comis-voiajorului poate fi mai mult sau mai puţin subtil. Desigur, această viziune simplificatoare riscă să irite multe spirite subţiri care văd în publicitate un domeniu al invenţiei formale şi al creaţiei artistice. În fond, multe nume mari de cineaşti, plasticieni şi alţi creatori în domeniul vizualului au fost antrenate de voinţa comercianţilor de a da un prestigiu artistic oraţiei publicitare. Motivaţia care animă însă această uriaşă energie mondială rămâne cea comercială, iar motorul care pune în mişcare maşinăria este banul. Nu întâmplător costul mediu al unei secunde de producţie video publicitară este aproape dublu faţă de costurile unei secunde de producţie cinematografică.

Poate n-ar fi de insistat asupra acestor amănunte. Ceea ce contează până la urmă este că reprezentaţia publicitară are o incontestabilă audienţă. Iar ceea ce ne-am dori să arătăm aici este că imboldul acestei beţii are la origine o anumită necesitate vizuală toxicofilă. Ochiul nostru are nevoie de tot mai mult ser vizual. Abia dacă mai contează ce anume se perindă prin faţa privirii. Importantă este dinamica, viteza cu care acel ceva ne aţine atenţia. Dacă o imagine într-un film este prea lungă, ochiul nostru abandonează suprafaţa de proiecţie şi caută ceva în dreapta, în stânga.

Acest irepresibil apetit de ceva nou, mişcător îşi găseşte un excelent răspuns în spectacolul spoturilor video. Fără nici un efort, ochiul încasează puzderia de cadre, de micro-evenimente vizuale, alimentându-şi bulimia. Ceea ce frapează la capătul acelor ore alcătuite din piese de 30 de secunde este că abia îţi mai poţi aminti câte ceva. Ce rămâne este un anumit gol ce s-ar putea asemăna poate cu cel de la capătul unei partide de sex fără de sentimente. Acest tristum postum coitum este starea de spirit care defineşte poate cel mai bine insatisfacţia acumulată de consumul exorbitant de imagine.

Lăsând la o parte miza comercială şi dincolo de celelalte înzestrări ale spoturilor - originalitate, umor, poantă, imagini inedite, asocieri surprinzătoare, conotaţie socială, tâlc filosofic chiar - problema afluxului vizual pe care-l produce publicitatea, cu sus numitul corolar al spălăturii de creier, imprimă chestiunii o cotă critică. Suspiciunea care persistă o vreme după inhalarea calupurilor de reclame este dacă noi le mistuim sau ele ne mistuie. Este o noapte a devoratorilor sau a devoraţilor?

Eugen Ciocan