Ochiul tras de curent (serie de articole de Eugen Ciocan în revista "Adevărul Literar") - Încă un domeniu în criză

Ceea ce am mai numit la această rubrică, şi anume criza staticului din vizualul contemporan, zdruncină până şi domeniile care sunt legate prin natura lor de nemişcare. Între acestea, fotografia cunoaşte un serios impas. Spre a proba, să ne aplecăm asupra unui număr recent din revista Photo care publică pe larg o antologie de fotografii selecţionate din ceea ce publicaţia numeşte “cel mai mare concurs de fotografie din lume organizat de o revistă de specialitate”. Este vorba de nu mai puţin de 50 şi ceva de mii de imagini realizate de peste 2000 de pasionaţi din vreo 70 de ţări (dintre care 50 de români!). Amploarea evenimentului ne îndreptăţeşte să privim selecţia drept o secţiune semnificativă în producţia de fotografie necomanditată de azi. Adică încercăm să vedem ce anume mai atrage acum atenţia celui care umblă îndeobşte prin lume cu o cameră fotografică atârnată de gât şi priveşte în jur mult mai atent decât o facem noi. Cam cum mai arată lumea dacă ar fi să o înţelegem doar prin ochii acestor artişti fotografi?

Imaginile sunt grupate pe categorii. Unele consacrate, cum ar fi reportaj, portret sau peisaj, altele mai eseistice întitulate Roşu sau Energie. Există şi o categorie de mare atracţie sub titlul Şarm…! Dar să nu anticipăm. Prima impresie încercăm să o extragem din grupajul dedicat reportajului. Un domeniu întemeietor pentru fotografie, apreciat a fi vocaţia ei de bază. De amintit că prima fotografie consemnată din lume este un reportaj despre… un răsărit de soare - care ni se arată ca o imensă coloană de lumină ce pleacă din orizont, efect dat de expunerea de câteva ore impusă de sensibilitatea extrem de mică a suprafeţei foto-sensibile. Acum, reportajul se împarte între două aspecte insistente: năpasta sau anecdota. La năpaste notăm: război, răniţi, cerşetori, toxicomani, lupte de stradă, prostituţie, poluare. Nu numai, dar să rămânem în perimetrul esenţialului. De partea cealaltă avem, să zicem, un suporter cu o infirmitate la picior cocoţat pe gard într-o poziţie care-i dezvăluie sexul de sub tricoul ridicat. Sau un camion împotmolit. Sau - cum putea să lipsească? - o demonstraţie pestriţă a luptătorilor pe baricadele libertăţilor sexuale. Cam atât. Mai nimic despre normalitate, despre frumuseţe, despre mirabilul lumii sau despre taina a fi / a nu fi etc. La portrete se remarcă chipul unui băieţel cam necăjit în ochiul căruia dă să intre o muscă. Mai avem un domn cu părul vopsit într-un roz aprins, o tânără cu gene puse, lungi de vreo 10 cm şi cu sânii goi, un personaj cu chipul vopsit care răcneşte în gura mare la privitor sau un tip dezbrăcat căruia nu i se vede faţa pentru că are capul înfăşurat într-un pulover cărămiziu. În general, dacă nu ajunge în vreun trib ca să prindă chipuri exotice, fotograful preferă feţele marcate de vreo desfigurare, de vreo strâmbătură, damele cu bikinii puşi pe cap sau câte un tip care pozează în studio cu pălărie de cow-boy şi pistolul ridicat. Feţele calme, trăsăturile nobile, atitudinile serenisime nu tentează. Trebuie o încruntare, un răcnet, ceva - o grimasă cât de cât, o spaimă, o dezamăgire, mă rog - adică ceva convingător că acelor personaje li se întâmplă ceva interesant şi că fotograful cel isteţ a prins momentul.

Paginile rezervate eseurilor sunt şi mai dezamăgitoare. Totul se concentrează pe elemente de şoc formal. De altfel titlul lansat, Roşu, deschide larg porţile culorilor supra-saturate, a forţărilor de notă, a căznelii de aduce ceva nou pe peliculă. Moţul este pus de secţiunea Şarm, căreia îi sunt rezervate cele mai multe pagini şi care ne previne că este “de o inepuizabilă seducţie”. Nu e greu de ghicit cine este obiectul acestei seducţii: femeia dezbrăcată. Nu atât nudul ca gen sau fotografia sau imaginea, nu vreo idee, nici măcar frumuseţea femeii sau a goliciunii în sine. Ci doar obiectul sexual şi erotismul aferent, supralicitat pe toate căile: poziţii lascive, unghiuri abuzive, gesturi concrete (inclusiv masturbare, sado-masochism şi lesbianism). O lume de femei mai degrabă uşuratice decât frumoase şi împotriva căruia nu ţin să am ceva, doar că era vorba de o revistă de artă fotografică şi nu de una de relaxat sindromul yuppie.

Pe scurt, repertoriul artistului fotograf contemporan, cel puţin prin prisma acestei secţiuni pe care o realizează revista Photo, se arată pe cât de strident pe atât de sărăcăcios. Un univers de imagini disperate să atragă atenţia cu ceva, cu specificurile rătăcite, ameninţate mereu de un paradoxal déjà vu, reflectând parcimonios doar acele părţi ale realităţii care se arată azi mai bine vândute.

Deşi, dacă ar fi să fie de vânzare lumea care se vede prin ochii înflăcăraţilor fotografi ce au participat la acest concurs, mi-e teamă că nu ar cumpăra-o nimeni.

Eugen Ciocan