Ochiul tras de curent (serie de articole de Eugen Ciocan în revista "Adevărul Literar") - Maniere de sezon

E vară.

Eeeh, frumos e sezonul estival cu trena lui de oportunităţi. Pentru că, nu-i aşa, vara e un prilej pentru a targeta anumite dispoziţiuni de consum. Specifice vacanţei. Sunt la mare trecere distracţiile, relaxarea, atitudinile frivole. Grilele de programe ale televiziunilor se iau la trântă între ele care să facă viaţa mai voioasă privitorilor. E la mare căutare veselia cu program prelungit. Se comercializează micile poante, chestiile glumeţe, miniaturile aluzive. Este o adevărată buluceală în jurul şpriţurilor subţiri, a împrumuturilor exotice, a superficialului.

Se presupune, de pildă, că acum e momentul propice pentru a vinde suveniruri. Domeniul e amplu şi de largă acoperire planetară. Industria turismului antrenează după sine industria suvenirurilor. Omul, pe unde merge, simte nevoia să ia o amintire. Uneori călătoria însăşi pare că se reduce la drumul pentru a captura ceva de la faţa locului. Fie şi doar o fotografie. Îmi amintesc de o scenă elocventă în bazilica Sf. Petru: stăteam de o vreme în faţa statuii lui Michelangelo Pieta (cum se intră, pe dreapta), când am auzit în spate zarva molcomă a pătrunderii unui grup în biserică. Japonezi, cam la 40 de persoane, cât duce un autocar. Grupul s-a îndreptat masiv spre mine, drept care m-am retras din faţa sculpturii. S-a oprit ca un pluton disciplinat dinaintea operei. Preţ de 30-40 de secunde s-au declanşat bliţuri. Ca o secvenţă de stroboscopie dintr-o discotecă. Nu mai mult de 40 de secunde! Odată epuizată vizitarea capodoperei, grupul s-a deplasat compact, aproape miriapodic, către următoarea staţie. În albumele lor însă este undeva prinsă mărturia incontestabilă că au fost pe acolo. Poza. Captura vizuală a obiectivului turistic.

O altă formulă frecventată, de şi mai mare credibilitate, este fotografia turistului surâzător în faţa operei sau a edificiului sau a peisajului. Uneori cu mâna aşezată galant chiar pe lucrare. La Verona este organizat de pildă un balcon al Julietei. În curtea interioară, inevitabil, statuia Julietei. Spaţiul e invadat non-stop de perechi de îndrăgostiţi ce comemorează legendara iubire. În felul lor. Unii scriindu-şi, să zicem, numele pe zidul de sub balcon (autografele se ridică până pe la 2,5 metrii, cât poate să ajungă mâna cuiva cocoţat pe umerii celuilalt, iar municipalitatea se ocupă personal cu amenajarea unor noi suprafeţe pentru scrijeliri). Cei mai puţin exhibiţionişti se mulţumesc cu o fotografie. Lângă statuie, cu mâna pe sânul de bronz al Julietei. Suprafaţa bombată, metalică, este cea mai strălucitoare parte din monument. Pentru a o atinge, cetăţeni din toate colţurile lumii stau frumos, civilizat, la coadă. Cel mai probabil, acelaşi cadru se regăseşte în mii şi mii de case de pe mai multe continente. Diferă doar micuţul accesoriu uman.

Milioane de astfel de imagini împânzesc lumea: Pieta sau Effel sau Pissa sau Niagara. Sau, de ce nu, Castelul Bran. Şi la noi, la Bran se vine negreşit cu o cameră foto. Indispensabila armă de capturat momente kodak, începe să clămpăne imediat ce vilegiaturistul descinde. Delicatele poşetuţe, metalice sau din plastic, zumzăie din toate încheieturile ca nişte bondăraşi ce papă imagini, spre a fi aşezate teancuri prin sertare şi foldere. Desuetele note de călătorie sunt înlocuite astfel pretutindeni, povestea pulverizându-se în fotogramele standard, pisăloage, ale culturii vizuale. Biografiile însăşi se descompun în mici fragmente prinse cu o agrafă în spatele iconiţelor care compun azi religia vizibilului fără frontiere.

Eugen Ciocan