Ochiul tras de curent (serie de articole de Eugen Ciocan în revista "Adevărul Literar") - La Dolce Vita: sub 1%

Pe canalul TVR Cultural are loc un regal: retrospectiva Fellini. Potrivit unor estimări audienţa filmului “La Dolce Vita”, difuzat recent, nu a depăşit 1%. Cum s-ar putea explica dezinteresul faţă de capodopera felliniană? Îmi aduc aminte despre o anumită efervescenţă a anilor 80. De pildă, pe atunci se întâmplau cozi la cinemateca Eforie, lungi cam până la agenţia CFR de pe Brezoianu, la un film cum ar fi Blow Up–ul lui Antonioni. Filmul nu mai fusese programat de ani de zile. Nu ştiam despre el decât din auzitelea, de pe la nişte hipioţi hârşâiţi. Eram uimit de faptul că eram acolo în majoritate tineri şi puberi. Cu siguranţă genul care n-am fi stat în ruptul capului la o coadă la ulei sau caşcaval. De unde ştiau ceilalţi? Nu părea un act de bravură. Cel mult poate că plana în aer o anumită complicitate mută, o anumită solidaritate în jurul unei mici subversiuni.

S-a parcurs acea coadă într-un pas extrem de mărunt, ritualic, cu îndârjire, cu o sinceră nevoie de act cultural. Ştiu, act cultural poate că sună emfatic, poate că în mintea noastră de atunci prestigiul sintagmei nu avea încă un sens. Era ca o nevoie de oxigen mai degrabă, de deschidere, de rezistenţă… Diseminarea interesului pentru ceea ce am putea numi opera clasică sau, să zicem mai generic, valoare - este tot mai evidentă. Valoarea însăşi are azi un profil incert. Depinde câtă publicitate se investeşte. Iese în faţă ceea ce e promovat mai bine. Atenţia este coruptă cu asiduitate de staniolurile care flutură în jurul nostru ca nişte licurici în noapte. Mulţi, impalpabili, derutanţi, distractivi. Oferta mai mult sau mai puţin culturală ce se revarsă asupra contemporanului nostru a devenit copleşitoare. Un prieten emigrat în State, altădată căutător cot la cot după un titlu de negăsit, după un film rar, după un disc de muzică aleasă, mărturiseşte că a pierdut firul. Nu acoperă să citească nici măcar informaţia despre câte apar. Nicicum să mai şi descopere conţinuturi. A renunţat.

Suplimentul săptămânal al reţelei franceze de magazine Fnac, ce conţine lista de cărţi şi CD-uri noi apărute, cu două-trei vorbuliţe pentru fiecare, depăşeşte 80 de pagini. Numai programul TV Canal Satelit al posturilor francofone (care se pot recepţiona şi la noi prin abonamente speciale), este o revistă cu peste 100 de pagini scrise mărunţel pe zeci de coloane. A o parcurge cu atenţie pentru a nota ce ar fi de văzut e o ispravă de vreo zece ore. Selecţia a devenit azi extrem de dificilă. Oricât zel s-ar depune, în mod inerent ceva scapi. A prinde şi a scăpa a devenit condiţia de bază a receptorului. Arborescenţa mediumurilor, lichefierea criteriilor, hedonismul aperceptiv (capătă trecere ceea ce e uşor de înţeles, ceea ce gâdilă mai operativ sentimentalismul şi puerilismul, are prioritate poanta în dauna ansamblului etc.) - toate contribuie la o semnificativă derută şi la o selecţie pe apucatelea.

Şi aşa, Fellini va mai flutura o vreme pe buzele noastre. Unii vor fi văzut câte ceva, cândva. Alţii vor fi auzit poate. Mulţi nu vor mai ştii în curând dacă e un nume prăfuit de fotbalist sau de vreun entertainer. Tirajele vor spori în continuare, spaţiile de emisie vor încinge tuburile cinescoape, montaje de atracţie, litere de-o şchiopă, culori şi efecte, bubuituri şi flash-uri – toate vor inunda tot mai insistent, ca un paradis pisălog, minţile noastre năucite. Dar, vai, poate că se va auzi tot mai puţin de Fellini. Audienţa scăzută îl va marginaliza. La Dolce Vita? Ce-i aia?

Eugen Ciocan