Ochiul tras de curent (serie de articole de Eugen Ciocan în revista "Adevărul Literar") - Ipoteză de lucru 2

Pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele, să reamintim că această rubrică este dedicată unei probleme de vedere. La propriu. Adică la ce ne uităm, cum ne uităm şi, mai ales, cu ce ne alegem în urma acestui act, prea puţin conştient. Cum să privim cu folos? În ce măsură ne putem proteja ochiul şi procesele mentale de vacarmul vizual care ne înconjoară? Nu este vorba de terapia retinelor noastre pătate, intoxicate. Am spera prea mult. Mai degrabă de o profilaxie a zonei lucide, cea care ne face să realizăm cât de îmbâcsit este orizontul interior de către asaltul incontinent al imaginilor. Cea care ne-ar putea ajuta să filtrăm, să diminuăm dozele de reprezentări îngurgitate.

Să ne oprim asupra unui fenomen care ne subjugă ochii şi care întreţine funestul cerc vicios al privirilor noastre rotitoare. Vorbeam data trecută despre un fel de clivaj al discernământului nostru aperceptiv sub presiunea unui aflux disproporţionat de imagini. Câţi dintre noi nu lasă televizoarele deschise fără a urmări propriu-zis un program. Ceva care să se mişte acolo…, cum ar zice mulţi. Mişcarea - iată cea mai mare tentaţie pentru ochi. Pe scala ponderilor vizuale, mişcarea este recunoscută ca fiind cel mai puternic element care atrage privirea, mai mult decât zonele luminoase sau culorile calde.

Reprezentarea mişcării, posibilitatea înregistrării şi redării ei, a constituit poate cea mai şocantă experienţă pentru istoria artelor vizuale. Ei îi datorăm apariţia unui nou limbaj, a cinematografului şi, mai apoi, a televiziunii. Odată însă răspândite tehnologiile imaginii cinetice, după acomodarea ochiului la noile convenţii ale mişcării bidimensionale - am spune după blazarea în faţa minunii “Intrării trenului în gară” - s-a recurs în mai multe etape la reprezentarea vitezelor din în ce mai accelerarate. S-a perfecţionat însăşi abilitatea ochiului de a recunoaşte realităţi în fracţiuni din ce în ce mai scurte de timp. Potrivit unui studiu, în ultimii 20 ani, lungimea minimă pentru recunoaşterea unui cadru cu informaţie stereotipă s-a scurtat de la 36 de fotograme la numai 3 (cam a zecea parte din secundă). Studiul a fost făcut pe un eşantion de subiecţi care petrec în faţa televizorului mai mult de două ore pe zi.

Accelerarea ritmului de montaj, escaladarea vitezei reprezentărilor sunt dovezi ale unui proces de frivolizare a comunicării. Se clădeşte nu atât pe conţinutul imaginilor, cât pe rapiditatea desfăşurării lor. Se cere o atenţie nu doar de scurtă durată, ci şi mai superficială. Avem de-a face cu translarea procesului de percepţie de la facultatea intelectivă către cea senzorială. Are prioritate senzaţia pe care o stârneşte un program, nu semnificaţiile pe care le degajă.

Ochiul nostru este tot mai insaţios după ceva mereu nou, şocant - dacă se poate. Deversarea enormă de imagine, rarefierea semnificaţiilor aceastei avalanşe de semnificanţi – crează un zgomot de fond la proporţii planetare. Acest bruiaj cu care ne-am învăţat şi de care am devenit dependenţi, acest cordon ombilical pe care omul contemporan îl înşurubează în creier cu un gest suicid - a devenit unul dintre cele mai frecventate automatisme ale epocii. Cu privirile furate de montajul atracţios de la TV, din clipuri, din filme, ne punem în situaţia unei rătăciri de sine, unei pierderi de contur propriu, pe care Pascal Bruckner o diagnostica drept “hemoragia de sine din faţa televizorului”.

Eugen Ciocan