Ochiul tras de curent (serie de articole de Eugen Ciocan în revista "Adevărul Literar") - Ipoteză de lucru 1

Ce este un ochi tras de curent? De regulă, un ochi înroşit. Netratat, poate deveni un ochi umflat. Tumefiat, învineţit, vai de mama lui. Ochiul contemporanului nostru a cam fost afectat de curenţi şi curente. Se găseşte într-o stare critică. Suprasolicitat din toate părţile, asediat de prea mult vizual, a început să nu mai vadă bine. Se conturează din ce în ce mai acut o patologie a capacităţii noastre de a privi şi - mai ales - a posibilităţilor de înţelegere a ceea ce vedem. Lumea e tot mai greu de priceput? Cum aşa? Ce s-a întâmplat?

Păi de vreun secol şi ceva universul nostru vizibil a cunoscut o divergenţă fără precedent. De la inovaţiile plasticienilor moderni la apariţia fotografiei, de la emanciparea design-ului la proliferarea obiectelor de tot felul, de la elucubraţiile arhitecturale la împânzirea oraşelor cu automobile, de la diversificarea posibilităţilor tehnologice de multiplicare şi transmitere a imaginilor la inundarea lumii de către televiziune, internet, clipuri, spoturi, publicitate, instalaţii, reviste, flyere etc. - toate până la căpierea definitivă a bietului organ al privirii şi la sleirea acutanţelor sale specifice. Toate mizează pe şocarea privirii, pe supraexcitarea percepţiei, asemuindu-se unui pumn într-un ochi deja vânăt. Toate contribuie la bătucirea sensibilităţii noastre vizuale şi, de ce să nu o spunem, la o specie de indiferenţă faţă de ce se vede sau s-ar mai putea vedea. Culmea este că am devenit tot mai dependenţi de acest flux neostoit de imagini care năpădesc de pretutindeni. Ca un fel de bulimie care hrăneşte multe dintre nevrozele şi nedumeririle de fiecare zi.

Boala despre care vorbim are consecinţe mai grave decât s-ar bănui. Pe lângă apatia crescândă a cetăţeanului faţă de lumea în care trăieşte, asistăm la o anumită dezafectare a limbajului vizual. Străvechea legătură dintre formă şi conţinut este zdruncinată, proliferarea înfăţişărilor făcându-se în dauna tâlcurilor. Formalismul la care s-a dedat discursul vizibilului contemporan, dezechilibrul dintre forme şi conţinuturi conduce la un paradox: pe cât se îmbogăţeşte lumea în aspecte, pe atât sărăceşte în semnificaţii. Mareea de contururi, haşuri, pete de culoare, volte, dâre, lumini şi umbre îneacă sistematic danele în care acostau cândva sensurile. Ce se mai poate înţelege din acest babilon de imagini şoc şi de efecte speciale? Din această fragmentare ce combină tragedia de consum cu derizoriul palpitant, senzaţionalul şleampăt cu divertismentul cenuşiu. Realitatea însăşi capătă un fel de disponibilitate spre hazard, iar imaginea ei devine discontinuă precum cea a unui puzzle răvăşit.

Rubrica de faţă vine în întâmpinarea receptorului năucit în faţa acestui spectacol. Cu un sfat - cu o vorbă bună. Încercăm să semnalizăm abcesele, să vedem ţesătura vicioasă, să învăţăm să ne sustragem demolării subliminale la care suntem supuşi. Să învăţăm să ne apărăm. Pentru că absenţa încăpăţânată a educaţiei vizuale din sistemul românesc de învăţământ ne face şi mai vulnerabili. Vizualul expansiv care dislocă de la o zi la alta litera tiparită, ne obligă să fim ceva mai competenţi atunci când lăsăm retina să zburde prin maldărul de stimulente vizuale. Dacă deschidem tot mai rar o carte, măcar să încercăm să lecturăm cum se cuvine atunci deschidem ochii. A nu privi orice, a nu privi oricum - iată o problemă actuală, elementară, de igienă şi de sănătate a ochiului şi a lobilor cerebrali aferenţi. În fond, a face faţă derapajelor şi smintelilor, curentelor şi redutabilelor trenduri - ce se preumblă toate prin lume ca nişte vijelii ieşite din matcă - e mai mult decât beneficiul unui om informat. E folosul unui om înţelept.

Eugen Ciocan