Ochiul tras de curent (serie de articole de Eugen Ciocan în revista "Adevărul Literar") - Insaţiabilitate

Patologia privitorului contemporan urmează fatalitatea unei reacţii în lanţ: se doreşte a se vedea tot mai mult şi mai divers şi se răspunde cu stimulenţi care dau şi mai multă insaţietate. Stimulatorii de gust vizual şi agenţii de îngroşare se comportă ca în industria de junk-food: bogaţia tot mai mare de arome inventate (ritmuri aiuritoare de montaj, suprasaturaţii de culoare, efecte speciale, cutting-uri subliminale etc.), consolidează obezitatea retinelor noastre. Gâfâim sub avalanşa de imagini decontextualizate, cu inima prost oxigenată de prea multe senzaţii tari şi prea puţine emoţii profunde.

Deşi efortul producătorilor de a supraexcita interesul apelând cu orice preţ la noutate este în toi, această escaladare absurdă e ameninţată surd de sentimentul unui déjà vu. Pe cât de generoase sunt tarabele de audio-vizual cu noi şi noi găselniţe, pe atât de placide rămân privirile. Pe cât de vehementă e cererea de inedit, pe atât de persistentă e teama de “a nu se mai fi făcut deja”. În general a devenit nemulţumitor a se privi ceea ce s-a mai văzut. Ni se cuvine tot timpul ceva prospătură. Desigur, apetitul pentru nou îşi are legitimitatea lui. De la dimensiunea epistemologică până la cea estetică a actului privirii, entuziasmul ochiului de a pătrunde lumea cu privirea, de a-şi găsi cel mai bun unghi de vedere, de a-şi depăşi limitele căutând să extindă vizibilul la micro-cosmos şi macro-cosmos - este firească. Totuşi saltul experienţei vizuale al omenirii din ultimul secol jumătate este ameţitor. Cândva conservator faţă de tabieturile sale aperceptive, astăzi abia dacă se mai miră de câte ceva.

De pildă, controversatele invenţii formale create de artiştii moderni de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX - oricâtă rezistenţă au întâmpinat la momentul acela - au fost acceptate mai târziu ca un fapt organic al necesităţii artistului de a se exprima, de a-şi perfecţiona mijloacele şi de a adapta formele la un fond. Mai mult sau mai puţin explicabil. Pe ruinele modernităţii, noua logică inovatoare a artiştilor post-moderni tinde să abandoneze economia dintre formă şi conţinut. Obsesia publicului consumator de inedit îi împinge pe mulţi la o gesticulaţie fără acoperire. Presiunea formalistă a culturii de trei minute, abracadabranţele vizuale eMTiVistice sau forşpanurile care promovează predilect bubuitura din filmele circulate, reprezintă un fundal care bruiază enorm luciditatea creatorilor din artele vizuale.

Rămâne un paradox faptul că receptorii spectacolului vizual şi-au conservat naivităţile. Mulţi dintre aceştia utilizează în continuare opera de artă precum un şofer de o tablă indicatoare, pe care dacă nu o recunosc, o iau ca pe o ciudăţenie stânjenitoare. Imaginea ca imitare şi nu ca expresie a realităţii tinde să-şi menţină hegemonia, în ciuda revirimentelor stilistice de la începutul secolului XX şi a exploziei formaliste de mai apoi. Într-atât de mare a rămas prestigiul obiectului reprezentat şi dorinţa puerilă de a-l recunoaşte, încât el continuă să acapareze percepţia şi să lezeze şansa unei experienţe estetice.

Se poate aprecia că psihologia publicului consumator al medium-urilor estetice şi informaţionale de azi, deşi este vulnerabilă în faţa colajelor care siluesc noutatea, preferă totuşi cu prioritate mesajele gata digerate celor care reclamă reflexivitate şi răspuns subiectiv. Iar dacă deplierile produsului vizual nu sunt destul de explicite, ele sunt de regulă rejectate ca nişte mesaje indescifrabile, virusate de erori tehnice. Cum s-ar explica altfel programarea în premieră la noi a ultimului film al lui Tarkovsky “Sacrificiul”, la ora 3 din noapte? Şi mai ales anunţul stereotip al crainicului de la început: “Genul filmului: comedie.”

Eugen Ciocan