Ochiul tras de curent (serie de articole de Eugen Ciocan în revista "Adevărul Literar") - Şi totuşi se mişcă … prea mult

După cum se ştie, lectura unei imagini se obţine prin parcurgerea ei într-o anumită ordine, şi anume a ponderile vizuale ale elementelor ce o compun, în funcţie de capacitatea lor de a atrage privirea. Altfel spus - liniile, tonurile, culorile, mişcarea - deţin un fel de magnetism specific faţă de ochi. Între acestea elementul dinamic deţine cel mai frapant vino-ncoa. Cu alte cuvinte într-un cadru filmat cu aparatul fix, primul lucru pe care-l remarcăm pe suprafaţa ecranului ar fi ceea ce se mişcă în decor. Dacă ne-am imagina, să zicem, un cadru fix foarte larg, cum ar fi un plan general cu un peisaj în care se deplasează undeva un personaj, ochiul ar sesiza din prima fracţiune existenţa protagonistului. Dacă realizatorul este interesat de peisaj mai mult decât ca o simplă localizare generică, el are grijă în astfel de situaţii fie să micşoreze mult mărimea actorului în cadru (implicit să diminueze mişcarea), fie să lungească durata planului astfel încât să dea timp privitorului să parcurgă şi suprafaţa imobilă a imaginii.

Manufacturierii de filme şi programe sau a clipurilor de azi ştiu prea bine despre avantajele pe care le conferă mişcarea. Pentru majoritatea este absolut imperios ca tot timpul ceva să forfotească în imaginile pe care le produc cu atâta râvnă. Ar fi ca un fel de garanţie că atenţia privitorului e aţinută. Astfel se face că în mediile vizuale în care aceştia expun nu prea întâlneşti ceva neclintit. Iar dacă subiectul este prin natura sa încremenit, cum ar fi un om care stă şi vorbeşte, atunci de multe ori camera începe să se mişte încolo şi încoace, ca apucată de streche. Clipul muzical, care face o asemenea carieră internaţională, nu este decât o specie de transformare a sunetului în acţiune. Adică nu doar un fel de a-l vedea pe cântăreţ, ci un fel plin de agitaţie. Nu un corespondent vizual dramaturgic al muzicii, nu o traducere semnificativă, ci o citire mecanică. Beat-ul muzicii dictează tăietura de montaj precum şi celelalte zvârcoliri din imagine. Muzica, cândva cea mai subtilă artă (dată din cer de către zei, cum era la chinezi) este azi pentru canalele TV de specialitate doar un suport pentru dezmăţul vizual. Nici icoanele nu mai sunt ce erau cândva. Li se mai imprimă câte o acţiune. Într-un butic cu obiecte religioase de pe lângă zidurile Vaticanului am văzut o icoană în care Răstignitul închidea sau deschidea ochii în funcţie de cum priveai. Vechile filme poliţiste sau de aventuri se numesc azi filme de acţiune. Pentru unele nici nu mai e suficient să le zici “de acţiune” ci trebuie să le spui “thriller”. Adică o acţiune şi mai şi, înspăimântătoare dacă se poate, super-excitantă, ceva care să plimbe adrenalina în organism…

Tarkovski nu mai are spor la nici o audienţă şi pentru că a făcut “greşeala” de a se bizui prea mult pe “fascinaţia staticului”. Antonioni riscă să fie teribil de plictisitor pentru că în ciuda presiunii psihologice pe care o crează în filmele sale, totuşi… prea puţină mişcare dom’le, …personajele alea, nu-i aşa, chiar dacă nu au un ţel, de ce le-o fi înţepenit atâta timp!? Chiar în rândurile restrânse ale cinefililor de altădată tot mai multe voci denunţă insuportabilitatea staticului. Iată că în numai 30-40 de ani ceea ce era “fascinant” se arată acum “insuportabil”. Acţiunea, animaţia, vânzoleala au devenit pentru vizualul contemporan un scop în sine. La limită, aproape că nu mai contează ce se mişcă. Important este să se mişte cât mai vârtos. Nemişcarea, stabilitatea, statornicirea sunt progresiv înlăturate din faţa ochilor noştri. Până şi siglele televiziunilor, cât le permite spaţiul limitat din colţul ecranului s-au pus pe o treabă. Au ceva de învârtit, de rostogolit, de clătinat. Ba chiar o televiziune americană are o siglă care vibrează. Tot timpul! Inutil să mai adaug cât de puţin randament comunicaţional se obţine cu această fâţâială. Un fel de carcase foarte vioaie şi foarte goale pe dinăuntru. Priveşti şi nu vezi. Te uiţi şi nu înţelegi. Iar a nu înţelege la ce te uiţi echivalează până la urmă cu a nu şti cine eşti.

Privitorul, omul - dacă vreţi, are însă nevoie şi de stabilitate. Şi nu mă refer aici la sedentarism. E vorba de acele puncte fixe, de reperele care ne ajută să stăm într-un fel pe lumea asta. Este o necesitate a firii. Aspiraţia omului de a se aşeza, de a se statornici, de a dăinui - poate într-un sens metaforic - nu prea se mai regăseşte în universul vizual dens care ne cuprinde. Privim în jur tot mai mult şi ne regăsim tot mai puţin. Un resort intim ne face când şi când să privim în gol. Să privim cumva dincolo de foiala vălătucilor groşi din jur.

Eugen Ciocan