Ochiul tras de curent (serie de articole de Eugen Ciocan în revista "Adevărul Literar") - HABLE CON manELLA


Deşi începe genericul de sfârşit, nimeni in sală nu mişcă. Grafica se unduie ingenios, prelinsă parcă din scena de balet finală. Dar nimănui nu-i vine încă să revină în spaţiul profan. Stau cu ochii lipiţi de pânză încercând să realizez un sens pentru a mă ridica. Se aprinde lumina. Spectatorii încep să se ridice cu mişcări la relanti. Se iese în tăcere, ca la o procesiune. A fost ultimul film al lui Almodovar, Hable con ella.

Realitatea mă întâmpină cu obişnuitul miros al întăritoarelor de gust ale fast food-urilor din „turnul de fildeş„ al multiplexului. Constructorul s-a gândit că aici sus e cel mai bine de amplasat constelaţia burgerilor. Mai devreme sau mai târziu omul flămânzeşte şi e nevoit să parcurgă toate etajele pentru a-şi lua ceva. „Ancuţa”! Nu mai e han, ci fast food. Ancuţa atacă şi ea alături de celelalte concerne internaţionale ale mâncatului la repezeală. Ancuţa ne ajută să fim nişte oameni ai timpului nostru. Nu ezită să implice în acest sens câteva poncife ale modei etno. Litere rustice din imitaţie de lemn. Câte un ştergar românesc. Dacă eşti anti-McDo şi preferi ceva autentic, aici îţi poţi consuma chifteaua la minut în opoziţie cu mac-ul la minut.

Realitatea mai e dotată şi cu scări rulante şi cu vitrine. Prin Mall, în această catedrală a bunurilor de larg consum, traseul cetăţeanului nu putea fi lăsat la întâmplare. Aşa că tot în sarcina strategiei de consum stă dispunerea diametrală a scărilor rulante, astfel încât să fii nevoit să defilezi prin faţa vitrinelor. În spatele geamurilor, micro-universuri feerice. În faţa lor, macro-frustrări. Omul vede - îşi doreşte. Doreşte - suferă, după cum precizează şi religiile orientale. Ochiul nostru a ajuns mai puţin un organ al orientării şi mai mult un detector pentru ţintele dorinţelor noastre. Poate aici bate şi cântecul lui Bjork din Dancer in the Dark, al cărui refren este “N-ai ce vedea”. Orbesc şi nu-mi pare rău, spune eroina.

În faţa vitrinelor, perechi îmbrăţişate privesc visător departe către un viitor în care vor poseda alea-alea. Acolo undeva se conturează probabil şi fericirea. În fine, reuşesc să ies. Vâjâială, năduşeală, claxoane. Deja vraja filmului lui Almodovar stă să se destrame. Mă gândesc să mă refugiez într-un loc liniştit ca să mai reflectez la film. Poate am să scriu un articol, nu? Aleg o margine înserată de Herăstrău. Spatele parcului este bordat cu o salbă de terase pe lângă lac. Dacă te instalezi la una, ai ocazia să asculţi muzică şi reclame de la radio. Date foarte tare. De fapt asculţi minim trei posturi simultan pentru că la fel de tare e dată instalaţia sonoră şi la terasele din dreapta şi din stânga. Unde să mă duc...? Mai în spate! O iau pe lângă mal până când sunetul lumii renunţă să mă mai urmărească. Mă aşez pregătit să rulez porţiuni din Hable con ella. Dar exact în acelaşi moment, precum într-o lipitură perfect meşteşugită, într-o dramaturgie demult stabilită, începe să se audă în forţă, categoric, copleşitor, muzica de hăt de la debarcader: maneaua, frate! Atât de puternică, de autoritară încât mi-e clar că de Ea nu am unde să fug, nu am cum să mă ascund.

Cine poate stăvili impetuozitatea manelei? Cum se poate vorbi cu Manella?

Eu nu am vrut decât să încerc să aştern câteva gânduri despre Vorbeşte cu ea. Şi a ieşit Vorbeşte despre Manea. Să mă iertaţi dacă se mai întâmplă şi astfel la rubrica Ochiul tras de curent. Poate trebuia la încerc la …Urechea trasă de păr….