„În rolul de buturugă mică, am mai răsturnat câteva care mari“ (Adevarul Literar si Artistic)



Cum a luat naştere acest proiect? (nn. expozitia inaugurala "Versus" de la inaugurarea FotoCabinet-ului)

Deschid pentru a treia oară FotoCabinetul. Prima dată am fost lângă Biserica Albă pe str. Enescu, a doua oară pe strada Paris şi, reînviem acum pentru a treia oară, pe Lipscani. De vreo doi ani, cât a durat amenajarea, am acumulat o trăire, a cărei intensitate - sincer, şi pentru mine - este bulversantă: anume durerea pe care o emană Centrul Istoric.
Mi-am dat seama că nu pot să mă fac că plouă şi să fac inaugurarea în afara acestui subiect. Andreea Berecleanu a fost muza acestei îndrăzneli şi omul care şi-a tocit coatele defrişând necunoscutele acestei idei. Nu am rămas singuri. Oamenii au răspuns invitaţiei noastre. Iată, suntem o seamă de fiinţe care vrem să atragem atenţia asupra unui lucru grav: nu se mai poate amâna problema Centrului Istoric.

Am văzut în fotografiile dvs. personalităţi ale culturii româneşti, care s-au lăsat fotografiate în costume elegante de epocă printre ruine, moloz, clădiri dărâmate, pubele. Cum au primit acesti oameni provocarea?

Au dorit să facă acest lucru. Le-a plăcut ideea şi au facut-o pentru Centrul Istoric, cu încredinţarea că acest tip de contrast pe care l-am cultivat în fotografii, între cele două lumi - cea de dinainte de război şi cea de azi - va genera o atitudine. Şi nu mă mai aştept să atingă pe cineva dintre susupuşi, ci în primul rând, să-i atingă pe oameni, astfel încât presiunea comunităţii asupra celor aleşi să devină reală. Nu am mai auzit de un alt orş din Europa care să nu aibă centru istoric. Aş vrea ca următorul primar să nu-şi mai permită să pună problema undeva pe la „şi altele“, ci în primele trei priorotăţi. Pentru că Centrul Istoric iradiază energie şi model, dacă e să funcţioneze corect. Deocamdată el se lăbărţează ca un centru de terase.

E un soi de manifest acest proiect?

A cam trecut vremea manifestelor. Ele aparţineau modernităţii. Acum suntem într-o postmodernitate mult prea gălăgioasă. Manifestele nu mai au forţa de altădată. Oricum, a fotografia, cum spune Cartier Bresson, este un mod de a trăi, nu de a dovedi ceva. Am încercat prin tehnica sepia şi colorarea manuală a fotografiilor, să creez un cadru emoţionant pentru coliziunea dramatică dintre elegantele personaje şi fundalurile 'bombardate' de indolenţa noastră. Din asta sper să se degaje o emoţie. Dar dacă este să contrag într-o formulă-manifest, aş spune: "Suntem vii aici şi acum. Vrem să trăim normal, ba chiar frumos!".

Cum au fost zilele de lucru printre ruinele, praful şi mizeria din Centrul Istoric?

Am absolvit facultatea de imagine de film şi inerent am o destul de mare tipicăreală la realizarea cadrului. Dar de data asta totul a mers ca uns, în ciuda situaţiilor limită, căci nu s-a fotografiat chiar în condiţii de lux, ci în frig şi mizerie. De remarcat este că şi personalităţile au rezistat stoic acestor condiţii destul de aspre. La drep vorbind, lucrurile a decurs într-o deplină complicitate.

Ce înseamnă prezenţa Fotocabinet-ului pentru Centrul Istoric?


Problema aici este că în afara teraselor şi a locantelor, nu prea ai unde să te refugiezi. Aşa că nu este chiar puţin dacă FotoCabinet va deveni un mic refugiu într-un oraş care trăieşte sufocat, ca în regim de asediu. Ar fi ca "o pată" din teoria aceea "leopard skin". Lângă ea mai apare încă o pată şi încă una, şi aşa începe să se regenereze o piele, iar mai apoi un întreg organism. Oricum, la ce lipsuri sunt aici, nu m-ar mira dacă aş ajunge să dau un ton în Centrul Istoric, în spiritul pe care cred că îl are. Şi mă refer la dimensiunea sa istorică şi culturală. În rolul de buturugă mică, am mai răsturnat câteva care mari. Nu am nici o inhibiţie.

Când v-aţi plimbat ultima oară prin Centrul Istoric şi cu ce gânduri?

Acum câteva zile am făcut o ieşire cu Horia-Roman Patapievici, care a venit în vizită pe la noi. Nu mai fusese de mult pe aici. A rămas cutremurat. Dealtfel a şi scris imediat după aceea un patetic articol intitulat "Despre patriotism, cu disperare".

Cum priveaţi Centrul Istoric înainte de 1989?

Înainte de ’89 nu prea a însemnat foarte mult pentru mine. Centru era fiecare citadelă individuală care rezista cu grija pentru a nu se stinge candela propriei conştiinţe. Iar istoricul era măsluit şi distorsionat după cum dicta politica de tip patriotard a comuniştilor. Nu îmi doream decât să plec din România. Lucrurile s-au schimbat după ce am hotărât că vreau să rămân în ţară. Trebuie să vrei să aparţi unui loc, ca să înceapă să-ţi pese de el. Astfel am început să devin conştient de faptul că trebuie identificată o marcă stilistică autohtonă. Ori marca noastră este deocamdată urâtul. Cred că problema fundamentală a României nu este sărăcia, ci urâţenia. Nu sunt legate indisolubil. Există frumuseţe şi cu bani puţini - ca să nu zic, mai ales cu bani puţini! Dar când nu există educaţie şi gust, şi apar banii, atunci apar dezastrele estetice. La noi banii pârjolesc, pentru nu există valori, criterii şi reguli.

De unde această fascinaţie a dvs. pentru fotografia în care chipurile oamenilor şi locurile surprinse de aparat sunt transportate într-un trecut ce pare perfect?

Cine este atent, descoperă în fotografiile vechi o altă lume, care iradiază o anumită demnitate şi o anumită serenitate. Andrei Pleşu spune că trecutul e singurul care are corp, singurul concret. Prezentul este efemer, iar viitorul utopic. Conştientizat sau nu, trecutul există în fiecare.

De ce aţi decis totuşi să rămâneţi în România?

În 1991, am plecat la un festival în Germania cu un filmuleţ pe care îl făcusem când eram student la IATC, pentru care am luat un premiu. A doua zi am fost căutat şi întrebat dacă nu mă interesează să rămân acolo. Erau oameni de la un studio privat care-mi propuneau 9000 de mărci pe lună. A fost momentul în care pot să spun că am tranşat hamletiana problemă 'a pleca sau a rămâne'. Am simţit că mă cheamă ceva acasă. Germania mergea şi fără mine. Era mai multă nevoie de oameni aici. Nu mai puteam să spun că nu-mi pasă. Ideea de a emigra nu mai făcea sens, oricât de precare rămîneau condiţiile din România . Mă simt cu atât mai util aici, tocmai în raport cu ambientul dificil. Şi cumva, fericit. Cu fiecare mică izbândă, simt că fac ceva pentru normalizarea lucrurilor şi pentru ruperea unui anumit cerc vicios în care ne învârtim, şi care sună cam aşa: să se schimbe ceva, dar nu începând cu mine. De fapt de la mine şi de la fiecare pleacă totul. Asta încerc să spun şi în expoziţia 'Versus' de la FotoCabinet: depinde de fiecare şi de noi toţi împreună.