Maître photographe de la Belle Epoque - HORIA TURCANU - Formula AS


- Scurt eseu despre frumusete -

Langa Calea Victoriei, vizavi de Biserica Alba, o vitrina uimitoare atrage atentia trecatorilor. Nimic din constructiile futuriste din otel si sticla, nimic din agresivitatea vitrinelor ultramoderne cu care “ne ataca” privirile secolul al XXI-lea, ci dimpotriva. E o vitrina blanda si frumoasa, luxoasa si cu un aer de vechime, ca si cum ar fi decupata dintr-o carte postala interbelica. E o vitrina nostalgica in care, asezate artistic, se afla un aparat stravechi de fotografiat, un sevalet si alte obiecte sugerand o lume disparuta, un Bucuresti care nu mai exista, dar care supravietuieste in albumele cu fotografii vechi. Pe usa scrie “Foto Cabinet La Belle Epoque”.


Oamenii care trec prin fata au pur si simplu o tresarire de uimire, isi incetinesc pasii, uneori se opresc si privesc prin cristalul vitrinei la lumea de dincolo de el, la luminile discrete, la peretii zugraviti in culori stinse, la fotografiile atarnate pe pereti. Pare un miraj, pentru ca o astfel de lume nu are cum sa mai existe acum. Unii par amuzati, altii par curiosi, altii dau tarcoale fara sa aiba curajul sa intre, iar altii, mai varstnici, raman muti, privind minute in sir la frumusetea de dincolo, pe care o credeau disparuta pentru totdeauna.
Noi intram cu dezinvoltura prin usa maestrului fotograf, direct in mijlocul acestei enclave mirosind a nostalgie. Peretii sunt vopsiti in violet stins, in fata este un scrin vechi, plin cu albume de fotografie clasica, in mijlocul carora radiaza chipul alb-negru al lui Marilyn Monroe. De jur-imprejur, pe pereti, fotografii colorate manual ale unor chipuri cunoscute de actori, scriitori, artisti. In dreapta e un birou care respecta canoanele acestei conventii, venind din alt timp, iar pe birou - un stravechi telefon de ebonita neagra. Chipurile de pe pereti sunt de o stranie frumusete, inconjurate de o aura misterioasa si par cadre din vechi filme de epoca. In spatele biroului, imbracat in vesta cu dungi si camasa cu gulere intoarse pentru papillon, sta Eugen Ciocan, “maitre photographe de la belle ?poque”, omul care are curajul de a ignora cu desavarsire canoanele epocii sale, de a ignora precizia aspra, taioasa a tehnologiilor digitale, care are curajul intoarcerii in timpurile bune si mai ales frumoase ale inceputului de secol XX.

Maestrul vrajitor

Cum, ce fel de afacere este aceasta? Cine mai doreste astazi asemenea fotografii, asemenea portrete, pentru care trebuie sa pozezi timp de o ora? Cum reuseste maestrul fotograf sa faca toate femeile acestea sa semene cu Greta Garbo, ma intreb, in timp ce de undeva, din culisele acestui spatiu din afara timpului, se scurge discret o muzica de jazz.
Maestrul fotograf e misterios el insusi, este centrul acestei mici lumi pe care a creat-o si in mijlocul careia traieste, intr-un trecut reconstruit cu grija. Un trecut a carui singura obsesie pare a fi frumusetea. Are o figura interesanta si distinsa, in timp ce ma introduce cu parcimonie in studio, apoi in laboratorul de o extrema simplitate in care el lucreaza aceste opere de arta, aflate la frontiera dintre pictura si fotografie. “Un portret este de fapt o intalnire cu tine insuti”, zice, “un prilej de reflectie, de... introspectie. Ceea ce facem noi aici n-are nici o legatura cu portretele pe banda rulanta, cu fotografia industriala de tip pasaport, in care rezultatul este o foaie de hartie cu o mutra impersonala, multiplicata de patru ori. Fotografia moderna depersonalizeaza, aplatizeaza, este inumana, rece si, in cele din urma, urata, pe cand ceea ce se petrece aici este tocmai inversul. Fiecare fotografie este unica si irepetabila, tocmai pentru ca este lucrata manual, uneori colorata manual dupa tehnologia de acum o suta de ani. Oamenii au uitat ce inseamna frumusetea”, zice, “iar eu incerc sa le amintesc.”
Cine este de fapt tipul acesta care vorbeste sofisticat, care ma plimba printre arhaice tehnici ale imaginii, printre teorii vizuale de acum un secol? Cine este omul care are curajul sa mearga contra curentului, care opune fotografiei superexacte a timpurilor din urma arta luminoasa si diafana a imaginilor colorate manual? Care pune frumusetea mai presus de precizie, care vorbeste tot timpul despre fascinatia filmelor vechi, despre nostalgia imaginii sepia si a fotografiei menite sa strabata timpul, sa invinga deceniile? Ei, sunt amanunte putin importante, care nu conteaza decat in masura in care ar putea explica pasiunea pentru clipa, pentru clipa eterna a unei fotografii. Maestrul fotograf a fost operator de film, producator de film, a pus in scena piese de teatru si a lucrat prin tot felul de televiziuni, a facut documentare si a calatorit, pentru ca in cele din urma sa se intoarca la pasiunea dintai: frumusetea. “E un paradox”, zice, “dar fotografia, cu cat devine mai performanta, cu atat pierde din vedere tocmai esenta, tocmai sufletul fotografiei, care este frumusetea. Frumosul este sfaramat de tehnologie. Priviti zambetele reci, androgine, ale fotomodelelor de pe copertele revistelor de moda, impersonale, standardizate, respectand canoane ale unui secol mutant, si priviti apoi imagini din vechile albume ale unei lumi disparute. E o diferenta de... umanitate, nu-i asa? Priviti zambetul, lumina, culoarea si caldura unei fotografii vechi. Emana o anumita stare de spirit care include romantism si frumusete, un fel de calm ce nu poate veni decat din interior. Ei bine, asta incerc sa fac aici”, zice maestrul, “sa redescopar aceasta frumusete, acest suflet straniu al fotografiei. Fiecare dintre noi contine frumusete in interior, indiferent cate umbre o acopera, iar eu incerc sa fac vizibila aceasta frumusete ascunsa. Si daca arta face vizibil... invizibilul, atunci ceea ce fac eu aici este arta.”
Privesc studioul decorat de el insusi, privesc accesoriile garderobei sale, salurile, palariile, podoabele care vor transforma oamenii obisnuiti ai strazii in personaje de film clasic, ma preumblu printre fotografii ale unor figuri cunoscute, transformate in mod miraculos in actorii unui film mut, ale carui fotograme puncteaza peretii. Intr-un colt se afla un balansoar si un sfesnic, portretul unei femei a carei fata este acoperita de dantela neagra este sprijinit de perete. Sunt portrete romantice, portrete ganditoare, portrete visatoare, figuri ce par scufundate in amintiri. “Stii”, zice maestrul fotograf, “copilul de 9 ani al unui prieten il intreaba de ce a facut Dumnezeu lumea, si el, ca sa castige timp, ii raspunde printr-o intrebare: tu de ce crezi c-a facut-o? Stii ce i-a raspuns? De frumusete! Si cred ca asta e adevarul. Dincolo de curente si de mode, de standarde si de arhetipuri si de sex-simboluri ale momentului, adevarata frumusete este mereu aceeasi, ea radiaza dincolo de timp si de tehnica, pentru ca este izvorata din suflet, din omenesc. Oamenii din fotografiile mele sunt frumosi.”


Usa cu clopotel

Fara indoiala ca locul acesta este unic in Bucuresti, daca nu cumva in toata tara, pentru ca nimeni nu mai are astazi curajul unei asemenea intoarceri in timp. Maestrul a construit un spatiu care apartine altei epoci si mie mi se pare un curaj nebun sa propui Bucurestiului obsedat de modernism fotografii ca ale bunicilor. Astazi, fotografiile sunt facute si de copii, poti la coltul strazii sa comanzi fotografia iubitei pe o cana de plastic sau pe un tricou. Imaginile au devenit ceva banal, reclame gigantice ne strivesc la fiecare intersectie a orasului acestuia care era numit candva Micul Paris. Si atunci, cine sunt aceia care intra prin usa cu clopotel a “foto cabinetului”, cine sunt nostalgicii care vin sa se gateasca in toaletele maestrului, sa ia loc timp de o ora printre mobile vechi pentru o fotografie “care va strabate timpul”? Ei bine nu, nu sunt batrani cum s-ar putea crede si nici impatimiti colectionari de fotografie, ci sunt oameni obisnuiti si, in mod surprinzator, tineri. In rastimpul in care am cercetat adancurile acestui loc, au intrat mai intai doua studente care s-au interesat de toate cele. Daca trebuie sa vina cu hainele lor, cat dureaza, cat costa, si daca fotografiile vor fi la fel de frumoase ca cele de pe pereti. Apoi a intrat un saxofonist celebru, de mana cu fetita lui, in timp ce eu priveam niste nuduri artistice, pe care un om de afaceri le comandase pentru sine. Apoi au intrat doi tineri care se interesau daca si cand pot veni cu prietenele lor pentru fotografii. Maestrul le-a facut o programare, pentru ca aici asa merge treaba, e un adevarat ritual si ritualul trebuie respectat. “Eticheta conteaza”, zice maestrul, “aici nu facem poze la minut.” Am inteles atunci ca fascinatia frumusetii n-a disparut nicicand si ca intotdeauna e timp pentru asa ceva. Oamenii vor sa fie frumosi, vor sa arate asa, ca actorii de cinema ai anilor ‘30, au nostalgia timpurilor “bune”, pe care n-o vor pierde niciodata. Pentru asta se lasa machiati, aranjati, imbracati, maestrul alege atitudini si gesturi studiate, o intreaga tehnologie arhaica a iluziei se pune in functiune cu singurul scop de a “crea o clipa”.


“Am avut printre clienti actori care au facut fotografii pe care sa dea autografe, straini uimiti ca asemenea studiouri mai exista si care voiau sa se imortalizeze scufundati in trecut, doamne care voiau sa reinvie o epoca si uneori miri care, inaintea unei nunti ca in povesti, voiau fotografii care sa arate ca povestile pot fi adevarate”, zice maestrul ganditor, fumand in umbra portretelor de pe pereti. Apoi eu intreb daca se poate trai din asa ceva, daca se poate trai din nostalgia altora, daca invierea unei epoci apuse poate fi profitabila. “Greu”, zice maestrul indiferent, ca si cand asta n-ar conta deloc, ca si cum ar fi doar un amanunt fara nici o importanta. Rasfoieste absent un album, uneori pipaie cu delicatete o fotografie, pentru a trece apoi mai departe. “Frumusetea conteaza”, zice el, “eu incerc sa ofer lumii frumusete si in acelasi timp sa traiesc frumos. Aspectul profitabil al frumusetii este secundar.”
Inainte de a pleca, mai privesc odata imprejur. Fotografiile plutesc in muzica de jazz, in lumina discreta, imponderabile. Frumusetea este si imponderabila pe deasupra, imi spun, inainte de a strange mana maestrului. Apoi ies prin usa cu clopotel in valtoarea lumii reale, in care claxoanele urla si in care trecatorii au fete indiferente. Mai privesc o data vitrina dincolo de care timpul curge inapoi. E altfel.

Horia TURCANU