Interviu metropotam.ro

Eugen Ciocan este Maitre Photographe de la Belle Epoque. In Fotocabinet-ul sau, incearca sa redescopere frumosul dincolo de agitatia de zi cu zi si sa-l aduca la lumina prin fotografie retro. Este singurul cabinet foto din Europa unde colorarea fotografiei se face manual, cu pensula.
Eugen Ciocan este autor a numeroase filme de televiziune, filme documentare, emisiuni sau spoturi publicitare, a fost regizor, director de imagine, scenarist, publicitar, dar locul unde se regaseste acum cel mai bine este Fotocabinet-ul sau. Ne-a vorbit despre frumos, repere morale, despre fotografiile minunate pe care le face sau despre uratenia lumii contemporane, mercantila si egoista.

Sunteti Maitre Photographe de la Belle Epoque. Ce mai inseamna acum Belle Epoque, cum ne mai putem raporta la ea?

E un gen de melancolie care pluteste in aer la mai multe niveluri. Sunt multi tineri care nu se simt prea bine in ziua de azi, ce sa mai zic de cei care au trait vremuri mai bune si resimt o anumita deteriorare. E o cautare confuza undeva spre trecut. Nu neaparat pentru a redescoperi Belle Epoque-ul propriu-zis. E vorba despre un paseism destul de extins, recunoscut sau nu.

E nostalgia o dezamagire fata de contemporan? Si e ea si o consecinta a comunismului?

Una e trairea nostalgicilor care regreta comunismul si alta este melancolia noastra, a celor care privesc sceptic in jur la o lume care se urateste cu ochiul liber, se poceste cu fiecare zi, fie ca se umple de deseuri sau de maniere grobiene, fie ca e sufocata de cladiri slute sau de ‚minunatele’ noastre masini. Este, daca vreti, o ‚fuga estetica’. Dar e si o cautare de ordin etic. E o privire peste umar spre o perioada cand reperele morale erau asezate ceva mai bine. Sigur, nu ma refer aici la cei care isi iubesc vilele lor roz si bolizii metalizati din curte...

Cum gasim atunci frumosul acuma? E doar in trecut sau se ascunde si in perioada contemporana?

Frumosul sta ascuns azi. E de gasit in masura in care reusim sa-l reconstituim in vietile noastre particulare. Sau cel mult sta pitit prin diverse ascunzisuri. Imi place sa cred ca FotoCabinetul este un astfel de loc tainic. La noi, cei mai multi care ne-au calcat pragul au spus atat: "ce frumos". Frumosul e recongnoscibil, indiferent de instructia fiecaruia. Doar politicienii care au intrat la mine in pravalie nu au avut o reactie de genul asta. Cred ca ei au o deficienta la pupila si probabil de aceea Romania avanseaza pe o atat de improprie carare a urateniei. Mie mi se pare ca uratenia e principala problema a tarii.

Credeti ca uratenia asta tine doar de social, politic sau e si o uratenie a oamenilor?

Uratenia este pretutindeni. O gasim in atitudini, in modul in care se construieste sau se locuieste, la obiectele de serie care ne asalteaza, in cultura mall-ului, in cultura blocului... Blocul este rezevatia principala de urat. Nu mai exista repere de frumusete. Noi ne imbracam aici cu haine din alta epoca pentru ca atunci codurile de eleganta erau mai clare.

Fotografia pe care o faceti e o evadare, o intoarcere? Cum ati ajuns aici?

Am facut imagine si regie si am lucrat multi ani prin televiziuni si in publicitate. Am vrut sa fug pentru ca ambele domenii sunt doua mari catastrofe ale lumii. Credeam candva ca prin selectie poti descoperi la televizor si lucruri importante. Intre timp mi-am dat seama ca e utopic. Este o gaura neagra care-ti inghite timpul liber si intreaga fiinta. Pascal Bruckner ii spune "hemoragia de sine din fata televizorului". Personal l-am desfiintat. Publicitatea la randul ei este teritoriul ipocriziei.

FotoCabinet este refugiul pe care am reusit sa mi-l fac. Concret, implineam 40 de ani si ma gandeam ce frumos ar fi sa-mi pot face un portret precum odinioara. Pana nu demult, o biografie era punctata de cadenta mersului la fotograf. Cum ar arata festivalul Enescu fara portretul lui Enescu, ce impune atata noblete. Mi-am spus atunci sa nu mai ma plang pentru ce nu exista si sa incerc sa fac eu. Am renuntat la film, unde aveam o cariera. Si m-am dedicat nemiscarii. Eu vreau sa fotografiez staza, omul care sta, care-si recupereaza starea, nu cel dispersat de cinetism. Dealtfel oprirea pe loc este o premiza a regasirii. Portretul este un domeniu al regasirii. Cred ca este si o dimensiune filosofica in ceea ce fac.

Cum reactioneaza oamenii cand aud de genul asta de fotografie, mai ales ca sunt obisnuiti cu rapiditatea digitalului? Cine sunt acesti oameni?

E greu de facut un portret robot. Fiecare reactioneaza la nivelul sau. Intr-un fel, toti fug de fotografia digitala, unde imaginile sunt multe si perisabile. Genul de fotografie pe care o facem noi restabileste prestigiul portretului clasic, acel icon irepetabil care surprinde un adevar interior. E o dimensiune aproape sacra. Chipul are o incarcatura sacra. Nu e genul "instantaneu", nu e doar fatada.

Cum decurge o sedinta foto?

Incercam sa cream un anumit ceremonial in jurul chipului. Fotografia este o clipa care infrunta eternitatea. Nu poti sa apari in fata eternitatii echipat casual. Deci daca oferim o garderoba, nu inseamna ca aici e ca la bal mascat. Toata aceasta gatire poate sa dureze peste o ora. In acest timp stau de vorba si incerc sa cunosc omul. Apoi, in atitudinile pe care le sugerez, incerc sa fac vizibile partile frumoase invizibile. Portretul este o coproductie intre subiect si portretist. Reusita apare cand in fulguranta acestei intalniri se atinge un prag de sinceritate.

Exista si asa numitul portret de frumusete, cand o domnisoara sau doamna vrea sa-si puna in valoare farmecele pentru a-i oferi o imagine convingatoare alesului inimii. E un gest profund renascentist, fondator la vremea lui al genului portret. Damele cu dare de mana isi comandau portrete care calatoreau la alte curti spre a impresiona petitorii.

Intregul ambient de la noi este menit sa te decupleze de zgomotul cotidian. Pentru a cobori in propria profunzime, e nevoie de un ragaz, de o buna demachiere de penumbrele imediatului si de usurarea de orice povara.

Au fost si cereri neobisnuite de fotografii?

Nu pot intra in detalii, dar suntem uneori vizitati de ciudatenii. Cum ar fi fantezii erotice inedite. Un domn bine, sa zicem, care isi aduce frumusel amanta la o sedinta de nuduri. Cer sa i se evite chipul, iar apoi, fotografiile, care comporta un anumit nivel de stilizare, ei le doresc inramate pentru a le pune in dormitorul matrimonial. Sotia, de ce nu, le-ar putea lua drept un omagiu adresat femininului?

E interesant ce se petrece in mintea si in subconstientul celui care vine si ce iese la suprafata prin fotografie. Din ce povestiti, intra intr-un joc cu ei insisi.

Nu stiu daca se intra cat se aluneca intr-un joc. Am avut o situatie cu Basescu in campanie. In 2004, Basescu iesise din primul tur primar si pentru turul 2 am zis sa faca ceva impreuna cu cei care candidau la sectoare. Sa inteleaga oamenii ca sunt aceiasi echipa. In general, pozele electorale de grup sunt de un ridicol absolut. Nici singuri nu sunt mai grozavi, dar in grup sunt ca niste maimutoi impaiati.

El e un om mereu foarte grabit. Norocul meu a fost ca am ajuns sa scoatem tot felul de jobene, de efecte, Anca s-a dus la machiaj, si toti au alunecat pur si simplu in joc. Basescu nu a avut ce sa faca. Cred ca e singura poza in care Basescu are si papion. I-am pus si pisica in brate. Apoi a aparut si sloganul: „O Alianta de familie buna”. Cer scuze deziluzionatilor.

Tehnic cum faceti? Cum colorati, ce aparate folositi, ce efecte?

Nu am un respect foarte mare fata de aparate. Ele vin, trec. Cred ca cei mai importanti sunt oamenii. Si din fata si din spatele aparatului, care este doar o interfata, o scula. Tehnic, procedeele sunt clasice. Pelicula, developare, marire manuala in laborator si tonarea (virarea in sepia). Apoi, pur si simplu, cu pensula in mana si cu tusuri speciale, coloram manual. Este primul gen de fotografie color care a aparut. In Europa nu mai exista acest serviciu public, Fotocabinet-ul din Bucuresti fiind unicul care mai ofera colorarea manuala a fotografiilor.

Credeti ca in ultimul timp s-a democratizat prea mult fotografia? Toata lumea are aparate performante, toti sunt fotografi. E ca si cand am fi toti scriitori sau pictori. Cum mai pot eu, ca neinitiat, sa fac diferenta?

E inca una dintre aiurelile contemporane. Andrei Plesu observa ca toata lumea scrie dar nimeni nu mai citeste. As zice ca toata lumea face poze, dar nimeni nu priveste. Nu exista o minima cultura vizuala, desi suntem inundati si consumam imagini.

Nu stiu cum sa deosebim impostorii de fotografii adevarati. Pana la urma, fotografia e ceva care iti place sau nu-ti place. Exista o mare dorinta individuala de a te exprima si e greu acum sa bagi pumnul in gura cuiva si sa-i spui ca "duci o viata de rahat, n-ai citit in viata ta nici o carte, nu ai ce exprima". Toti simt nevoie sa emita pareri. Tot Plesu spunea "problema nu e ca unii nu gandesc, problema e ca toti gandesc".

Progresul tehnologic are si partile lui pozitive? Sau putem gasi o cale de mijloc?

Nu mai am rabdare sa vad partile pozitive. Omul contemporan este victima tenologiei pentru ca a deprins o nevoie insatiabila de confort, o lacomie care il va distruge biologic. Este un tip dependent precum drogomanii de aceste inventii de ultima ora care nu fac decat sa distruga si mentalul, si relatiile dintre oameni. Inca din Renastere a existat fascinatia pentru stiinta, pentru progres, crezand ca inseamna cunoastere. Cunoasterea este insa cu totul altceva.

Tocmai citesc o carte de eseuri ale lui Ernesto Sabato. El a fost cu matematica, pana i-a cazut tavanul de asteptari in cap dandu-si seama ca lumea a luat-o pe o cale a pierzaniei prin tehnologie. Nici el nu vede o cale de mijloc. Criza de sens a lumii noastre amagite de posibilitatile tehnologiei se rasfrange in anxietatea generala.

Perceptia asupra trecutului nu e mult legata si de nostalgie, idealizare si un foarte mare subiectivism? Cateodata am impresia ca idealizam tot ce e trecut, s-a ajuns deja si la idealizarea perioadei comuniste.

E mult spus ca s-ar idealiza comunismul. Am fost dintre turbatii care ascultau Europa Libera toata ziua, faceam pe dizidentul, de la mici acte de indisciplina pana la a pune mustati „to’arasului” sau a propaga biletele cu mesaje anti. Este foarte straniu, dar si mie imi vine uneori sa privesc cu simpatie spre trecut. Timpul liber avea alta calitate, viata privata era de o anumita intensitate, relatii dintre oameni erau dezinteresate si de o anumita complicitate idealista. Eram mai uniti. Miza materialista brutala care a venit peste noi ne-a dispersat si ne-a inrait. Desigur, nu am regrete dupa comunism, dar pot sa spun ca nu-mi inchipuiam ca este atat de urat capitalismul. Mai ales cel atat de desantat de la noi, bazat pe jaf si coruptie.

Cum vi se pare Bucurestiul acum?

Sunt nascut aici si pot sa spun ca cea mai mare neimplinire a mea este ca nu am reusit sa-l parasesc. Nu ca n-am parasit tara, ci Bucurestiul in mod special. Este un musuroi uman care se misca doar in logica banului. Aici se traieste fara identitate si sarbatoresc. Daca sunt vizitat de un prieten din strainatate, nu stiu ce pot i-as putea arata in Bucuresti. Casa Poporului – cea mai cumplita mostenire lasat de Ceausescu, centrul istoric care este o transee plina de gunoaie, piata Obor ‚modernizata’ cu policarbonat si neoane, teapa din Piata Revolutiei in care sta infipt creierul romanesc...? Cu FotoCabinet-ul incerc sa articulez o oaza in peisajul acesta devastat. Am surpriza sa descopar in bucurestenii care ne viziteaza, oameni foarte interesanti. Pur si simplu mi-am schimbat parerea despre concetatenii mei de cand exista Fotocabinetul. Cu multi clienti ne imprietenim si ajungem sa ne vizitam. Mi se pare ca in Bucuresti sunt multi astfel de oameni frumosi care stau ascunsi. Nu au unde sa iasa si unde sa se regaseasca.

Exista riscul ca ei sa se piarda in nebunia Bucurestiului?

Nu se pot da verdicte in grup. Omul se salveaza in chip individual. Fiecare, prin alegerile pe care le face si prin viata pe care o duce, se sustrage sau nu acestui dezastru.

Din interbelic admirati pe cineva in mod deosebit?

M-as referi la Regina Maria care a luat foarte in serios faptul ca a venit aici. Nu i-a fost usor. Dar odata venita, s-a dedicat integral specificului acestui loc, a inceput sa traiasca intr-un fel romanesc si sa propage elemente de romanitate. Regina Maria a reusit sa creeze repere de identitate vizuala romaneasca. Scena incornarii de la Alba Iulia, care a ajuns pe copertile gazetelor pariziene, este un arhetip de sarbatoare romaneasca. Dar cine isi mai aduce aminte...?

Noi avem o mare criza de identitate vizuala. Tot ceea ce imbracam si ne inconjoara, nu e romanesc. Avem un singur stil arhitectural, neo-romanescul, singurul nostru element vizual autohton, ei bine, nu se invata nici la arhitectura.

De ce credeti ca a fost de-a lungul timpului criza asta de identitate vizuala in Romania?

Suntem o cultura juvenila, la marginea continentului european. Ca sa existe preocupare pentru vizual, trebuie sa fi „vechi, dom’le”. Am facut recent un film despre Muntele Athos si despre voievozii romani care au contribuit major la continuitatea acelui loc. Dintre toti, romanii au sustinut cel mai mult Muntele Athos. Ca sa ilustrez filmul, am vrut sa arat chipurile acelor voievozi. Noi nu avem nici macar figurile a jumatate dintre ei. La micro curtile Tarilor Romane nimeni nu statea sa aduca un pictor italian sa-i faca portretul. Aici pictura de sevalet nici nu exista. Trebuie sa ai o anumita tehnica pentru a obtine culorile de ulei. Italienii au o scoala straveche pentru a scoate orice culoare din natura.

Apropos de democratizarea de care vorbeai. Uite ce face ea: faptul ca oricine are acces la orice ora la orice fel de culoare, este o catastrofa pentru peisajul urban. Totul devine baltat in cele mai stridente culori. Nimeni nu se gandeste si nici nu se invata nicaieri ca o casa trebuie sa aiba un nivel de integrare peisagistica. Nu e atat de complicat si ar fi spre binele nostru. Ma doare de cum arata Romania.