Interviu ELLE

De unde vine această tehnică, de unde aţi deprins-o, e ceva ce aţi învăţat sau e ceva ce aţi inventat dvs?

Înainte de a fi o tehnică este o opţiune. Nu poţi descoperi sau prelua mare lucru dacă nu există în prealabil pasionalitatea unei alegeri. Fotografia alb-negru colorată manual este de aceea mai mult decat o tehnică. Este opţiunea pentru o manieră tradiţională, premergătoare descoperirii tehnologiei chimice color în fotografie. Este mai mult decât o tehnică pentru că implică manualitatea fotografului după încheierea procesului chimic. Fotograful se apleacă asupra hartiei fotografice ca pictor şi colorează. Etimologic, cuvântul fotografie are ca rădăcini greceştile fotos (lumină) şi grafia (desen), ceea ce ar însemna că fotografia este arta de a desena cu lumină. În fotografia colorată manual fotograful ca desenator cu lumină îşi desăvârşeşte opera ca pictor. Desigur toate acestea pot fi privite deopotrivă tehnică sau artă. Dacă tehnica în care realizăm portrele de la FotoCabinet emoţionează întrucâtva privitorul, noi nu ne supărăm de a fi privite ca artă.

După cum arată fotografiile de la FotoCabinet se pare că “era mai bine înainte”!…

Nu numai că “era mai bine înainte” dar, cum ar spune domnul Pleşu, “era mult mai bine cu mult mai înainte”. Nu este chiar o glumă. Domnul Pleşu, fiind alături de noi la lansarea FotoCabinetului, ne-a spus cu surâsul său inconfundabil cum e cu această judecată, murmurată de mulţi “nostalgici”, nu-i aşa, fără a fi poate conştienţi e înţelesul ei deplin. Andrei Pleşu zicea că dânsul e dintr-o generaţie căreia i s-a tot vorbit de un viitor luminos. Utopia acestui discurs ideologic te face la un moment dat să-ţi proiectezi aspiraţiile ideale undeva în trecut. Mai degrabă trecutul pare luminos. Aşa se face că ne trezim evocând de pildă Micul Paris şi suntem nostalgici privind fotografiile Bucureştiului de altă dată - aerisit, curat, cu o anumită logică arhitecturală şi cu un peisaj uman relaxat, elegant, totul emanând acel ambient civilizat căruia îi spunem azi “occidental”. Dar mai mult. Biblic privind lucrurile, adică dacă ar fi să privim în trecut ab origine, ne regăsim în Paradis. După păcatul originar, omul alungat din Rai se tot îndepărtează de Paradisul pierdut, urmând finalmente să asiste la Apocalipsă. În acest sens se poate spune că se merge dintr-un rău în mai rău şi că nu înainte era mai bine, ci mult mai înainte era mai bine.

Şi ce n-ar mai fi bine în fotografie?

Fără a încerca aici o diagnoză, cred că se poate recunoaşte cu ochiul liber cum praxis-ul artistic contemporan se integrează docil şi din ce în ce mai fest în industrie şi în regulile consumismului. Rezultatul constă într-un soi de blazare emoţională a comunicării. În fotografie această vlăguire are un specific clădit pe un paradox cultural: acum ceea ce se vede s-a extins la micro şi macro cosmosul dezvăluit de ştiinţă şi tehnologie. Dar în timp ce însăşi lumea reprezentată s-a dilatat enorm, lumea prospectată de camera foto s-a micşorat teribil. Cu alte cuvinte ce să mai pozezi după ce s-a fotografiat tot? Cum să mai exprimi ceva prin fotografie când toate imaginile sunt ameninţate de un déjà vu. Această amuzantă nedumerire capătă proporţii dramatice pe fondul consumului teribil de imagine. Cererea uriaşă face ca oferta de fotografie să înregistreze un declin al conţinuturilor. Fotografia comanditată pendulează undeva între derizoriul palpitant şi divertisment şleampăt. Peisajul e ritmat de aşa numitele imagini şoc. Dar efectul emoţional întârzie pentru că retina e prea bătucită. Precum ar fi un pumn într-un ochi deja vânăt. Lovitura de graţie pe care o primeşte arta fotografică mi se pare că vine însă dinspre tehnica digitală. Lupta care se dă pentru tot mai mulţi pixeli mută accentul pe un tip de performanţă care subminează însăşi condiţia artistică. Fidelitatea prozaică, imitaţionistă a imaginii nu face decât să îngreuneze materialitatea vizuală - sau dacă vreţi, textura - şi să tergiverseze subtextul ei.

Dar dumnevoastră cu ce aparate lucraţi?

Nu foarte grozave. Îndrăznesc chiar să desfid goana după ultimul tip de aparat sau disperarea cauzată de “capetele de serie”, nebunia “celor mai tari scule”. Să zicem că mă fascinează mai degrabă alchimia. Acolo materia primă pentru aur este nisipul. Este chiar interesant de urmărit în istoria fotografiei cum în condiţii de precaritate a aparaturii, se obţinea o anumită poezie.

Ce ne-aţi putea spune însă despre poezia pe care o propune FotoCabinetul?

Este simplu. Poezia noastră are un singur vers care sună aşa: fiecare zi este o ocazie pentru a trăi frumos. Iar fotografiile se fac la ocazii, nu-i aşa!? Practic, încerc în fiecare zi să ofer lumii puţină frumuseţe. Iar dacă mă puneţi să vă explic frumuseţea n-am s-o pot face decât cu gândul unui copil. Băieţelul de vreo nouă ani al unui bun prieten şi-a întrebat într-o bună zi tatăl: “Tată, de ce a făcut Dumnezeu lumea?…” Destul de complicată întrebare, chiar şi pentru prietenul meu care este o natură religioasă. Ca să mai cîştige puţin timp, i-a întors întrebarea: “Dar tu de ce crezi că a
făcut-o?” Şi copilul a răspuns fără să clipească: “Eu cred că a făcut-o de frumuseţe.”
Fiecare om conţine frumuseţe, indiferent câtă umbră poartă cu el. Noi la FotoCabinet încercăm să facem vizibilă această frumuseţe. Să o aducem la suprafaţă. Şi cred că fiecare îşi doreşte să arate bine într-o fotografie. Iar dacă arta face vizibil invizibilul, cum spunea cineva, atunci putem admite că fotografia pe care o facem noi este artistică.
Toţi ne dorim să avem o fotografie frumoasă. Chiar şi auto-ironicele fete de azi, care au ajuns să-şi dedramatizeze frumuseţea şi să se ia cumva peste picior – sunt sigur – doresc să fie frumoase într-o fotografie. Mai târziu, poate vor descoperi că frumosul este într-un fel misterios şi indisolubil legat de gustul pentru clasic. Clasicul pare a rămâne singurul lux posibil.
Frumosul a devenit o treabă grea. Pluteşte în aer o ruşine de frumuseţe. Modele unisex, bruscheţea anumitor atitudini, argotica peltică – sunt ca nişte măşti după care cei tineri îşi ascund frumuseţea. De ce? Această eschivă de sine cred că dăunează mult relaţiilor interumane. Ne prefacem indiferenţi, atotştiutori, cool, când de fapt suntem îngrijoraţi, nedumeriţi şi avem o vitală nevoie de frumuseţe şi bunătate pentru a ne dumiri cât de cât asupra unui sensului.