Interviu Adevarul 2009


Eugen Ciocan vede frumuseţea prin aparatul foto

Maestrul fotograf are tot felul de îndeletniciri în jurul frumosului şi i se pare că acesta practică este cel mai bun mod de a spune o rugăciune şi de a spiritualiza în jur. Şi-a deschis în 2001 o prăvălie cu parfum interbelic şi îi plac oamenii văzuţi prin obiectiv.

Într-un interior de pe Lipscani 41, cu mobilier de epocă, din care răsună muzica de altădată a Bucureştilor, câţiva artişti lucrează la amenajarea FotoCabinet-ului. Maestrul fotograf, Eugen Ciocan, pregăteşte ceaiul. Artistul a povestit pentru „Adevărul de Seară“ cum a început povestea şi cum arată Capitala în vremuri moderne.

Cum a început aventura FotoCabinet?
E.C.: Am lucrat ani de zile prin televiziuni şi publicitate, prin campanii electorale, ca să vină un moment în care am realizat că vreau să trăiesc altfel. Ceva mai sincer cu mine însumi. Nu prea mă împac cu lumea de azi, aşa că se întâmplă să mă uit spre trecut. Îmi plac antichităţile, fotografiile vechi şi mi-am zis că atunci când împlineşti o vârstă rotundă (făceam 40) ar fi frumos să-ţi poţi face un portret după toate canoanele de frumuseţe de odinioară, pe care s-o poţi lăsa unor nepoţei, cu ceea ce ai mai bun in gând în momentul acela. Asta se întâmpla în 2001.

Cum ia naştere o fotografie de epocă?
E.C.:Lucrăm cu tehnica de acum 100 de ani. Pe peliculă alb-negru şi apoi mărim manual în laborator. De aici ies fotografii sepia, iar opţional, colorăm manual. Rezultatul este o imagine de o anumită poezie. Suntem singurii care mai colorăm manual în Europa ca serviciu public.

Există o şcoală la noi unde se învaţă această tehnică? Aveţi ucenici?
E.C.:Am un mic grup, un nucleu tare, ca să zic aşa, care mă frecventează. M-ar bucura ca mai târziu să le fie de folos. Din păcate, nu există nicio şcoală de fotografie. România este singura ţară europeană care nu are o catedră dedicată acestei discipline. Aparatul foto este folosit pe la o serie de facultăţi de arte, dar mă trezesc vizitat de tineri care în anul III nu ştiu ce-i aia diafragmă.

Cine vine la dumneavoastră şi de ce?
E.C.:Tipurile sunt multiple. Cel mai frecvent vin doamnele care doresc să ofere imaginea frumuseţii alesului inimii. Este un fapt cu o tulburătoare încărcătură culturală, mai exact de factură renascentistă, când comanditarele vremii au contribuit la emanciparea genului. E foarte emoţionant, mai ales că-l fac tinere domnişoare, cu aerul ăla năuc şi cu câte ceva băgat în buric sau în nas, nebănuind cât de ancestral este gestul. Acum, femininul se află într-un grav derapaj. O carieră la vârf a devenit preferabilă unui cămin împlinit.

Domnii...?
E.C.:Vin şi domni care împlinesc anumite vârste sau praguri de maturitate. Până nu demult o biografie era de neconceput fără minim trei portrete: juneţe, maturitate deplină şi senectute. Imaginaţi-vă cum ar fi Festivalul „Enescu“ fără portretul său, care impune acea stare intensă.

Cum lucraţi cu copiii?
E.C.:Ne plac şi lucrăm cu ei foarte bine. Constat că în atmosfera de la noi devin foarte atenţi şi receptivi. Îi tratăm ca pe vremuri, în roluri de adulţi. Joaca se poate face şi cu joben, baston sau umbreluţe. Nu ţin să râdă în fotografii. Mulţumirea sau fericirea nu ţine de capacitatea de a-ţi dezveli dinţii. Azi e o veselie prin poze de parcă toată lumea ar juca în nişte reclame.

Cum se văd oamenii astăzi prin aparat?
E.C.:Pot să vă spun că de când am prăvălia asta mi-am schimbat impresia despre bucureşteni. Există o categorie de oameni frumoşi, culţi, manieraţi care stau ascunşi. Nu au unde să se arate prin Bucureşti. Poate că unii dintre ei se duc pe la Operă sau pe la Ateneu, dar sunt trişti şi retraşi. Oraşul ăsta ar trebui să se cheme Tristeşti pentru că greu poţi avea o bucurie aici... FotoCabinetul este o oază de frumuseţe, iar cei care intră aici pur şi simplu se luminează la faţă. Este o mare nevoie de asemenea refugii.

Mai poate fi salvat Bucureştiul?
E.C.:În 2000, pe când făceam campania Băsescu, la Paris câştiga alegerile un primar cu sloganul „Război total maşinilor“. Nu e posibil ca într-o capitală să nu te poţi mişca pe trotuar. Oraşul este pentru oameni, nu pentru maşini. Deocamdată Bucureştiul este un ghem meschin, un loc unde „se gâfâie“ pentru a face bani. Atât! Firescul unor oaze sau dimensiunea sărbătorescului sunt străine acestui loc. Mi-e teamă că şi cea a omenescului se împuţinează.

Aici, în Centrul istoric, de ceva timp tineretul a invadat spaţiul. Cum vă explicaţi?
E.C.:Profitând de tranşeele şi ruinele zonei, vechiul buric al urbei a fost luat cu asalt de cultura underground-ului. E un paradox. Cum adică underground în centru...? Pentru tineri aici este un spaţiu degrevat de reguli. Poţi să măzgăleşti pereţi, să faci sport extrem sau beţii. Poţi să şi urli dacă vrei.

Cât timp durează o şedinţă foto şi câte comenzi onoraţi pe săptămână?
E.C.:O oră sau două, în funcţie de complexitatea şedinţei. Săpămânal avem în jur de minim 10 şedinţe foto. Dar ştiu că fiecare bucureştean va ajunge pe la noi la un moment dat. Vizita la fotograf era un tabiet al oricărui bucureştean. Aceste valori nu au apus definitiv. Omul are nevoie de frumuseţe şi regăsire. FotoCabinetul nu e o afacere, ci un loc dedicat acestui ritual.

Noua adresă a FotoCabinet este strada Lipscani 41 şi se fac reamenajări acum. Când veţi inaugura?
E.C.:Este deja funcţional, dar la 1 noiembrie sperăm să facem o inaugurare oficială. Vor fi două cabinete, unul în stil rococo şi celălalt oriental. Avem o cameră destinată preparativelor, cu garderoba şi accesoriile. Vreau să reiau simeza permanentă dedicată artei fotografice. De altfel, inaugurarea va fi cu o expoziţie foto - cred eu, foarte provocatoare, dar nu aş vrea încă să anticipez.

Ce-i place
Maestrul fotograf este îndrăgostit de casa de pământ, cu şindrilă şi mobilă rococo în care trăieşte. Citeşte şi nu are televizor. Îi mai plac antichităţile şi se ocupă şi de site-ul studioului foto www.fotocabinet.ro.

Ce nu-i place
Urăşte mârlănia, mitocănia. „Mi se par devastatoare în combinaţie cu violenţa“, spune fotograful. „Nu-mi place cultura blocului, care continuă să învingă. În Bucureşti se produce urâţenie nu pentru că nu sunt bani, ci pentru că sunt prea mulţi bani“, afirmă el. Îi displac oamenii care-şi folosesc banii ca să producă urâţenie: fie că-şi cumpără mai multe maşini decât trebuie, fie că edifică clădiri odioase. „Românul are o problemă cu locuirea. Unde locuieşte, creează în jur un pârjol“, spune cu tristeţe artistul.