Fotografiile unei arhitecturi extatice (Sorin Dumitrescu, "Dilema")

La mai bine de doisprezece ani de la momentul când Eugen Ciocan a riscat fotografierea ruinei Mănăstirii Văcăreşti, şi aceasta în plină represiune atee, actul lui de atunci capătă astăzi – şi pe zi ce trece din ce în ce mai mult – calitatea evenimentului rar, de excepţie.
Oare fotografiile pe care acum le vedem rânduite cuminte pe simeza studioului său fotografic sunt într-adevăr frumoase sau mai curând importante? Că sunt frumoase, adică inspirat compuse dar şi priceput lucrate tehnic vede oricine cu ochiul liber, fără să-şi pună prea mult la încercare cultura vederii. Tot aşa, importanţa documentară a acestui set de imagini memorabile sare în ochi, odată ce până în clipa de faţă nu cunoaştem vreun alt ins care să fi îndrăznit în epocă o abordare atât de frontală şi de indiscretă a scenariului dărâmării uneia din bisericile cele mai faimoase, osândită de comunişti să dispară definitiv de pe faţa pământului. Bineînţeles că s-or mai fi găsit unii care să se fi strecurat până în proximitatea prodigioasei biserici metropolitane, dornici să-i imortalizeze transformarea subită în ruină. Aceasta însă nu i s-a confesat vizual nimănui într-un mod atât de precis şi atât de năprasnic, cum au avut parte, într-un moment de graţie, ochiul lui Eugen Ciocan şi obiectivul aparatului său de fotografiat. Evenimenţialitatea acestor fotografii nu trebuie deci căutată nici în frumuseţea lor intrinsecă, de „poze bine făcute”, nici în valoarea pe care ar putea-o avea ca piese de arhivă; la ele frumoasă este importanţa lor duhovnicească, importanţă secretă şi inteligent ascunsă, care, prin estetica acestor fotografii prodigios colorate de mână, disimulează petrecerea unei neobişnuite lapidări. Fiindcă adevărul este că privitorul, fără să-i fi trecut măcar prin minte, privindu-le se trezeşte, aproape fără voia sa, martor la barbaria lapidării unei zidiri sacre. Câte ceva despre lapidare în general ştie sau a auzit fiecare dintre noi; fiecare ne-am imaginat-o fără să fi asistat vreodată aievea la o ucidere cu pietre. Şi nu a cuiva, a vreunei persoane proscrise ci a unei sfinte biserici. Pe întinderea imaculată a pământului acoperit cu zăpadă sunt măcelărite ziua în amiaza mare zidurile proslăvite de fresce ale sublimei biserici a Văcăreştiului. În locul petelor de sânge pe zăpadă, neaua este împroşcată cu mădulare de zid şi bucăţi de sfinţi. Zidurile sunt zdrobite de o piatră uriaşă, legănată criminal de chinuitorii lăcaşului care, fără să obosească, îşi iau vânt şi le lovesc cu bolovanul în neştire până se dărâmă, până când bucăţi mari din divinul tegument al lăcaşului de cărămidă şi sfinţi zugrăviţi se prăbuşeşte într-un nor de praf şi devine moloz – moloz de sfinţi! Să observăm că fotografiile lui Eugen Ciocan înregistrează pătimirea, dar cadrează obsedant mai ales strania impasibilitate a bisericii. În vreme ce zidurile par să ignore că sunt lovite cu piatra mortal, din naosul rămas fără cupolă sfinţii zugrăviţi în fresce contemplă hipnotic înaltul cerului.
Hagiografia Sfântului Arhidiacon Ştefan a păstrat memoria miraculoasei deschideri a cerurilor exact în clipa în care bolovanii azvârliţi izbeau mortal trupul întâiului mucenic al creştinătăţii. În toiul mizerabilului supliciu, arhidiaconul fusese însă dumnezeieşte anesteziat de Pronie. Vederea lui a fost în întregime răpită sus, petrecând în plin extaz dinaintea fantei transcendente larg şi bucuros deschisă.
Pe de altă parte, însăşi Tradiţia ne spune că o biserică continuă să doxologească, să se roage activ, să-l laude pe Domnul şi atunci când nu se slujeşte în ea, când este închisă. Nici atunci nu „şade”, ci necontenit „mişcă” duhovniceşte. O biserică deci, atât timp cât nimeni nu-i dărâmă zidurile, reprezintă un dispozitiv doxologic extrem de fervent. Lauda şi rugăciunea sunt activate de însăşi energia prototipurilor la care trimit simbolic chipurile sfinţilor din frescele zugrăvite pe toată pielea zidirii. Atât timp cât sfintele lor căutături rămân intacte şi nu sunt şterse de ploaie, de năvălitori, de eretici sau de asupritori, o biserică este vie. Uneori ea continuă să laude şi să se roage chiar dacă oamenii locului, aşa cum încă se mai întâmplă, i-au întors spatele. Acum putem înţelege de ce, întocmai Arhidiaconului Ştefan, o biserică, de această dată pictată cu sute de sfinţi, poate efectiv gusta extazul, atunci când îi este lapidat trupul zidit. Prin urmare, lapidarea unei biserici nu trebuie niciodată percepută ca simplă dărâmare a unei arhitecturi ci ca generală ucidere cu pietre a tuturor sfinţilor. De aceea în timpul dărâmării şi în chip nevăzut ea cade în extaz ca mucenicii. O astfel de arhitectură extatică au reuşit să surprindă fotografiile lui Eugen Ciocan şi tocmai această semnificaţie face nelumeasc de frumoasă unicitatea acestei ruine în extaz.