Familia ca mediu formativ post-moralist (articol de Eugen Ciocan în revista "Dilema")

Sociologul american Rueben Hill scria cu un sfert de secol în urmă: "Familia este o instituţie slabă. Compoziţia sa bizară în ceea ce priveşte sexul şi vârsta o face să fie un grup de lucru neeficient, un slab comitet de planificare, un grup de distracţii incomod şi unul incert de comunitate spirituală. Conducerea ei este asumată de doi amatori, relativ fără experienţă, nepregătiţi pentru rolurile de soţ, soţie sau părinţi."

Între cinismul acestei observaţii şi modelul cvasi-tradiţional al familiei responsabile, "celulă fundamentală a societăţii", apare un contrast semnificativ. Dacă la baza structurii concentrice a societăţii (după percepţia spontană a lui Cicero, de pildă) stă cuplul - şi abia apoi rudele, vecinii, cetatea, etnia şi omenirea - iar în cuplu s-a strecurat un parteneriat între amatori, atunci trebuie să acceptăm că toată piramida se clatină. Şi, odată cu ea, principala funcţie a familiei, aceea de a se organiza în jurul naşterii, creşterii şi educării copilului.

Criza modelului conjugal nu este nici pe departe un fenomen al ultimilor ani. Numai dacă am lua în considerare tumultuoşii ani '20, când alcoolul şi flirtul sexual devin în vogă, sau rebeliunea anilor '60, când contra-cultura hippie se opune vehement valorilor tradiţionale, sau încă, mişcarea de emancipare a femeilor, sau era familiei în regim "de auto-servire", a băncilor de gameţi şi a fecundării in vitro - şi am avea o imagine a canalului care a subminat valorile consacrate ce motivau cândva familia. Pe acest fond, merită urmărit ce se întâmplă cu morala care întemeiază orice sistem formativ, inclusiv cel al educaţiei copiilor în familie.

Întâi că există o accepţiune destul de largă asupra menţinerii criteriilor morale, chiar şi în condiţiile mutaţiilor amintite mai sus. Desigur, într-o variantă adaptată. După loviturile de graţie pe care le-a încasat morala odată cu ofensiva antireligioasă din epoca luminilor, apoi cu reformularea ei ca "religie" a datoriei laice în democraţiile individualiste, avem astăzi de-a face cu încă un prag al secularizării etice pe care Lipovetsky în cartea sa "Amurgul datoriei" îl numeşte epoca post-datoriei. Aceasta repudiază retorica datoriei austere, integrale, maniheiste şi legitimează dreptul individual la autonomie, la dorinţă, la fericire. Pe scurt, ea nu creditează decât "normele nedureroase ale vieţii etice". Deşi noul criteriu induce la descompunerea instanţelor tradiţionale ale controlului social (biserica, familia, şcoala), totuşi nu avem de-a face cu un declin generalizat al tuturor virtuţilor. Asistăm acum doar la o nouă reglementare socială a moralei.

Dacă marile breviare ideologice nu mai răspund urgenţelor momentului, asta nu înseamnă rătăcirea în haos moral, ci doar adaptarea vechilor prescripţii la necesitatea egoului narcisiac, la "dreptul omului", nu-i aşa, de a se realiza personal şi material. Logica postmoralistă a prezentului nu este altceva decât o deplasare a accentului înspre o etică individualistă, conform căreia interesul individual are prioritate faţă de interesul de grup.

Dacă aplicăm această ultimă consecinţă relaţiei maritale, atunci am putea spune că soţii îşi oferă azi unul celuilalt mai degrabă dreptul de a se realiza separat. Totuşi în lumea de azi, care seamănă din ce în ce mai mult cu o junglă de aspiraţii egoiste, ei trebuie să convină la acea minima moralia, la acel liant elementar care să facă posibilă convieţuirea. Astfel, ei au descoperit că noua raţiune de a fi a cuplului este ideea de oază în mijlocul unei lumi agresive şi nevrotice. Numai într-o lume nefericită, dorinţa de a fi fericit este atât de tenace. Dacă îmi doresc să fiu cu celălalt, este ca să delimitez un exterior vulnerabil de un interior securizat, este ca să merg pe stradă fără să sufăr din cauza anonimatului. Deoarece există un la noi. "Noi" există, în primul rând ca apărare împotriva "lor".

Cu cât o societate este mai ostilă, cu atât cuplul este mai necesar indivizilor. El rămâne instituţia cea mai accesibilă tuturor celor care se simt chinuiţi, dacă nu de marele ideal pasional, măcar de nevoia de siguranţă şi de aspiraţia la de-conectare. Dar pentru a exista, această inedită citadelă amoroasă e nevoită să apeleze la mecanisme flexibile, capabile de a adapta rezistenţa cuplului în faţa unor tipuri noi de eroziune. Deşi căsătoria din dragoste este o cucerire relativ recentă, ea prezintă deja un nimb vetust. Noua normă este încrederea. Este vorba tot de o formă de manifestare a individualismului contemporan şi nu de o simplă recuperare a moravurilor intransigente. Încrederea dintre parteneri limitează fluxul nomad al pulsiunilor şi reînalţă surpinzător pe piedestal loialitatea în comportamentul erotic. Este o formă de a revalorifica fidelitatea ca antidot al zapping–ului libidinal sau al individualismului frivol generat de consumism şi comunicarea în masă.

Încrederea - ca nouă specie a francheţii conjugale - nu recuperează dimensiunea absolută a fidelităţii tradiţionale, ci fidelitatea pe timpul cât durează dragostea. Adică desigur, totul - dar nu pentru totdeauna. Fidelitatea postmoralistă conjugă vaga speranţă a lui mereu cu luciditatea a ceea ce e provizoriu. Rămâne importantă calitatea relaţiei intime, angajarea integrală a fiinţelor, dar pe un timp determinat. De fapt, se sacralizează calitatea vieţii şi a relaţiei cu celălalt prin mijloace laice. Dacă am încredere în tine şi vin acasă, ca într-un refugiu, este pentru că, într-o lume care mă manipulează, tu nu mă mânuieşti, nu mă trădezi, nu mă consideri o jucărie.

Acest mecanism fixează un nou cod amoros, prin care se păstrează securitatea cuplului fără a-l zidi în mănăstirea sentimentală pe care acesta o presupunea. Sau, cu o formulare a lui Pascal Bruckner, "dragostea nu mai poate fi indexată azi pe ideea de totalitate". Etica fidelităţii în epoca extradatoriei este, după acelaşi autor, "o etică a autenticităţii în discontinuitate". Este o tactică a mecanismelor egoului de a salva individul de entropia accelerată a lumii de azi.

În era consumului, care suprasolicită dorinţele materiale şi erotice, rămâne conservarea sensului într-o formulă miniaturizată. Narcis face aici o figură de înţelept, adică organizează un plan, devine producătorul luminat al vieţii sale. În numele hedonismului său, el a pus la punct un sistem funcţional de a descuraja dezmăţul trupurilor şi a edifica plăcerea constructivă. Într-o lume a eficienţei, nici măcar dragostea nu trebuie risipită fără scop, ci raţionalizată într-o continuitate robustă.

Ar fi cu neputinţă ca acest mediu familial să nu impieteze asupra formării copiilor. Reordonată după noile criterii, familia în care creşte şi este educat noul participant la viaţa socială, şi-a recâştigat o cotă la bursa valorilor. Dar nu a devenit decât o instituţie postmoralistă, reciclată de logica autonomiei individualiste. Copilul, receptiv, devine repede foarte conştient de faptul că drepturile şi dorinţele subiective sunt mai importante decât obligaţiile categorice. Iar de aici şi până la distrugerea reflexului filial nu e decât un pas. Copiii nu mai sunt crescuţi pentru a-şi cinsti părinţii, ci pentru a fi ei înşişi fericiţi, pentru a deveni indivizi autonomi, stăpâni pe viaţa şi pasiunile lor. Într-o societate bazată pe exprimarea şi afirmarea personalităţii individuale, cultul imemorial al părinţilor îşi pierde iremediabil forţa, simţul pietăţii filiale se atenuează ineluctabil. Fiecare este liber şi trăieşte pentru el însuşi. Este vremea pruncului cetăţean, conştient şi comunicativ, individualizat şi sensibil, care cere o atenţie susţinută. A apus epoca dresajului bebeluşilor asimilaţi cu un tub digestiv, iar responsabilitatea părinţilor este, de acum încolo, totală. Nu mai există copii răi, ci doar părinţi răi. Iar ingratitudinea copiilor e mai puţin scandaloasă decât indiferenţa părinţilor faţă de propriile progenituri. Părinţii seamănă din ce în ce mai mult cu nişte manageri tineri şi dinamici. Problema eticii paternale nu se mai pune atât în termeni de abnegaţie, cât de management generalizat.

Se poate spune că lecţia fundamentală pe care o învaţă copilul în familiile postmoraliste este dreptul de fi fericit şi autonom mai presus decât acelaşi drept al părinţilor. Cruciada neo-conservatoare împotriva avortului nu este decât apogeul, pe tărâm laic, a acestei tendinţe. Iar din confruntarea dintre valorile liberale şi victoriile actuale ale neo-rigoriştilor, viitorii parteneri sociali vor desprinde, cel mai probabil, noi soluţii postmoraliste.