Cariera meseriasa de a trai (eseu de Eugen Ciocan pentru revista "Dilema")


Una dintre nedumeririle zilei de azi este asemănarea prea mare dintre comunism şi capitalism. Similitudinea dintre burger-ul de pe banda lustruită ale fast-food-urilor şi chifteaua preconizată nu de mult în cantinele de la colţul blocului, te face să te gândeşti că, la drept vorbind, deosebirea este o chestiune de ambalaj. Cei care au trăit sub ambele vremi constată uneori că marele scandal dintre cele două lumi, strigăturile convulsive de-o parte şi de alta a Cortinei de Fier, par disproporţionate. Pentru că nici ei nu erau chiar atât de capitalişti - din moment ce admiteau redistribuirea socială - şi nici noi chiar atât de comunişti de vreme ce 'unii erau mai egali decât alţii'. Poate că, totuşi, ambalajul rămâne cel mai important diferenţiator.

Dincolo de faptul că noua epocă românească e un hibrid greu de centrat faţă de un model, până la urmă nici oamenii nu pot fi chiar atât de diferiţi. Toţi au nevoie de acea certitudine asupra zilei de mâine. Dacă 'atunci' cultul acesta căpăta forma unei conspiraţii esenţiale, 'acum' varietatea complicităţilor şi a tehnicilor s-a diversificat proporţional cu cea a mizelor. În fond, odată diluată perspectiva vieţii de după viaţă, ce-i mai rămâne omului decât să-şi concentreze aspiraţiile asupra unei cât mai convenabile aşezări 'aici', în lume. Miile de sloganuri consumiste au pulverizat îndemnul de a strânge comori în cer şi au transformat grija pentru Ziua de Apoi în cea pentru sfânta zi de mâine.

Problema perspectivei imediate are o formidabilă audienţă. Şi ce poate avea o mai multă relevanţă decât dreptul inalienabil de a munci, a profesa, a face carieră. Tuburile cinescoape se încing harnice în a înfăţişa modelele de reuşită profesională ca 'modele existenţiale'. Ajungem să ne îmbrăcăm, să ne frezăm, să credem şi să iubim ca Ei, cei care au izbâdit. Prototipul lor inundă insistent, ca un paradis pisălog, minţile năucite ale celor de pe margine, fie ei telespectatori, cititoare, sau simpli cetăţeni cu drept de vot, cu mintea aninată în visarea visului. Toţi aceşti utilizatori de poleială se întreabă destul de puţin ce ar putea face concret cu existenţa lor şi rămân paralizaţi la iminenţa miracolului. Şi aici te izbeşte asemănarea dintre propaganda publicitară şi cea a bătrânei ideologii de partid. Ce diferenţă ar fi între tirada sobră despre „creşterea nivelului de trai” şi derizoriul palpitant al fericirii publicitare? Indiscutabil, cea din urmă e mai eficient ambalată, e mai ritmată, e mai meseriaşă... Are tonus, e persuasivă, nu ai unde să te fereşti se ea. Dar e cam tot acelaşi ser picurat în venă care transformă 'Meseria de a trăi' în cariera de a mima existenţa ta. Pe ecranul virtual care asediază minţile noastre se desfăşoară spectacolul de umbre al unor certitudini captivante, irezistibile, inexorabile, implacabile…

Interesant este că însăşi agenţii acestui misticism de sistem, de la vedetele din silicon şi până la îmbăţoşaţii şefi de trust, nu reuşesc să facă jocurile până la capăt. Priviţi în ochi cu atenţie, cei care au dat lovitura poartă un licăr nelămurit de blazare. Nu pare să realizeze că stupiditatea omenească de a agonisi bunuri şi putere stă la originea acestui dezgust nemărturisit. Sigur este că tot ce ne înconjoară ca certitudine, mai mult sau mai puţin pipăibilă, obturează într-un fel sau altul privirea în zare, fără a rezolva neliniştile sortite fiecăruia.

Cultura de azi, s-a mai zis, este o cultură a anesteziei. Ea ne aşează zilnic în landoul de care avem nevoie şi ne dădăceşte agonia. Ea ne leagănă în poleiala lucrurilor, ne căpiază cu etalarea danturilor impecabile şi ne ţine conectaţi la holograma roz-bombon a visului despre „o lume mai bună”. Ea ne perfecţionează cu ventrilocvenţă avântul nostru de a omite provizoriu tot ceea ce ne roade. Ea ne lămureşte până la urmă cum se poate trăi în armistiţiu cu evantaiul de calamităţi. …Şi ne califică în cariera meseriaşă de a trăi... Apocalipsa cu bine!

Eugen Ciocan