Fotografii din altă vreme


Dimineaţă transparentă de iunie. Presimţind vipia, oamenii se grăbesc să deretice prin faţa tarabelor şi caută unghere unde încă mai zăbovesc aburii de răcoare ai zorilor. În piaţa Amzei – mirosul aproape trist al ultimelor căpşuni, gălăgie de flori cu smalţ proaspăt, frunze crude de salată creaţă, fire sprintene de ceapă verde, vreun sparanghel încercănat, aromă de covrigi năduşiţi şi de aluat dospit de gogoşi. Nimeni nu cumpără încă nimic, aşa că totul pare o roboteală decorativă, o tragere de timp sau o repetiţie generală pentru o uriaşă fotografie de grup.

Într-o latură, pe strada George Enescu (muzician, cum ne avertizează pedagogic edilii, într-o paranteză ca un zâmbet de copil care a chiulit de la cursuri), negoţurile prind şi ele să se dezmeticească, mai târziu, aşa cum şade bine unor îndeletniciri cu glanţ. La Terminus, locandierii primenesc caldarâmul, curăţă prichiciul vitrinelor şi îşi sorb cafelele de probă, cu vădita satisfacţie că le întârzie muşteriii. Umăr în umăr cu ademenitoarea cafenea, îşi începe ritualul de dimineaţă o firmă cu timbru discret şi lustru din vremi apuse: FotoCabinet. Aici, safteaua e făcută excentric, pentru că, probabil, clienţii au desluşit potenţialul locului şi îşi îngăduie luxul să semene cu el. O maşină parchează în faţa Bisericii Albe şi dinăuntru coboară un cuplu de tineri: veseli, nerăbdători, alimentaţi de o grabă cu vibrări estivale. Ea zveltă, înaltă, prietenos semeaţă, cu aerul că a pus la cale o poznă; el - o carură şi chelie de Telly Savalas la începuturile carierei - este ţinut de mână ca să nu se dea de-a berbeleacul pe trotuar. E legat la ochi (precum cumpărătorii care nu citesc eticheta produselor înainte de cumpărare) cu o fâşie de satin negru şi tolerează renghiul cu o cuceritoare bonomie. Amândoi sunt filmaţi de un al treilea, care conservă îndemânatic clipa cea repede într-o cutiuţă digitală. Grupul intră cu larmă şi râsete la FotoCabinet. Personajului central (adică sărbătoritului, cum aveam să aflu) i se dă jos legătura de la ochi. Uluirea sa are bunacuviinţă a reacţiei unui om de lume. A fost adus legat la ochi tocmai din cartierul Aviaţiei, iar efortul de a fi stat jumătate de ceas pe întuneric nu i se pare prea mare în raport cu bucuria, graţios strunită, de a se afla aici, în faţa artistului fotograf Eugen Ciocan, pentru o poză ca pe timpuri. Zâmbiţi (sau fiţi trişti, dacă aşa vă vine), începe şedinţa foto!


Filmul unei fotografii

Ceremonia prezentărilor e făcută în tihnă. Sărbătoritul, după ce e pus în temă, spune ce soi de fotografii ar dori. Întâi de toate, fixează, fără ezitare, epoca în care vrea să se lase transportat. Musai anii 20 ai secolului trecut. De ce? Pentru că atunci i-ar fi plăcut să trăiască. Amfitrionul îi precizează că e o opţiune foarte des întâlnită şi că majoritatea clienţilor o argumentează identic. Nici nu e de mirare, dacă ţinem seama de ambientul absolut contagios al studioului. Sala de primire, în care se intră direct din stradă, este o încăpere generoasă, cu pereţii coloraţi într-un ultramarin ce virează spre violet. Câteva piese de mobilier vechi, duşumea, elemente de decor pitoresc (un şevalet, un patefon, un costumaş de “marinel” dar şi o vitrină cu “antiques”-uri noi), iar pe simeze fotografii înrămate şi rânduite în două registre: portrete de personalităţi (un Ioan T. Morar cu o mandolină în braţe, Patapievici gânditor, cu ochelari cu ramă groasă ca Mircea Eliade, cu mâna teatral dusă frunte, un Alex Leo Şerban cu un mieluţ smotocit în braţe, pe care parcă tocmai l-a luat la trântă, Radu Anton Roman cu togă şi mină de personaj din Petronius, Radu Beligan fin şi melancolic etc.) şi altele reprezentând copii, fie în poze de epocă recondiţionate la FotoCabinet, fie în fotografii gândite şi executate de Eugen Ciocan pentru expoziţia (“Vârsta inocenţei”) pe care a deschis-o în propriu-i atelier la începutul lui iunie. Alaiul este dirijat spre o a doua încăpere, locul unde se va întâmpla totul. De tavan stau atârnate în falduri bucăţi de pânză ce vătuiesc lumina, pereţii sunt pictaţi, ca şi decorurile de pe ecranele ce vor sluji de fundal, de către scenografa Irina Solomon. Aerul intim pe care îl respiră odaia e ocrotit şi de conversaţia molcomă întreţinută de Eugen Ciocan, dornic să-şi descoasă subiecţii şi să le afle liniile personalităţii, fără ca aceştia să devină bănuitori. Pare un dialog monden, întrerupt de cafele, apă minerală şi muzică în surdină. Urmează secvenţa de alegere a straielor, potrivirea lor ca măsură şi putere de evocare. Machiajul e înfăptuit de un “ucenic” (de altfel absolvent de Arte Plastice) iar retuşurile finale sunt croite de aceeaşi Irina Solomon. După imersiunea în timp, urmează aranjarea luminilor şi şedinţa foto propriu-zisă. Subiecţii sunt relaxaţi şi izbutesc, sub bagheta maestrului, să fie ei înşişi. Nu ştiu dacă lumina de pe chip le vine dinlăuntru sau e doar împrumutată din vremurile pe care tocmai le vizitează. Oricum, ea e acolo, reprezintă, poate, un rezultat în sine, şi face de prisos orice comentariu. Asta cel puţin până vor fi gata fotografiile.

Trecutul continuu
“NU VĂ MAI FACEŢI PORTRETE PROASTE! ATENŢIUNE!!! Atragem cu respect atenţia tuturor persoanelor asupra Imitatorilor şi Falsificatorilor Artei Fotografice, care, neavând cunoştinţele necesare NU POT ASIGURA UN PORTRET CORECT şi DURABIL!!!” Acest rău putea fi evitat, pe la 1860, mergând la D-l şi D-na Timms, artişti fotografi practicieni din Newington Causeway, nr. 41 din Londra. “Ei sunt totdeauna acasă pentru a executa portrete iar certitudinea că veţi fi mulţumiţi este că nu vi se cere să plătiţi până când nu sunteţi cu totul satisfăcuţi. Mulţi ani de experienţă i-au dovedit d-lui Timms că succesul unui comerciant depinde de cinstea lui şi de aceea el este mai doritor de a câştiga în mod treptat încrederea publicului, decât să provoace o afluenţă de clienţi în dauna adevărului. (…) Există un stoc imens de rame de aur şi de arţar, din care se poate alege, de asemenea din catifea, etiuri de piele fantezi, se execută medalioane şi broşe speciale pentru portrete.” Eugen Ciocan “este mai doritor de a câştiga în mod treptat încrederea publicului, decât să provoace o afluenţă de clienţi în dauna adevărului”, aidoma domnului Timms. Probitatea pare comandamentul major al demersurilor sale în materie de afaceri, iar fotografia o formă de probitate a artei (aşa cum era pentru Ingres desenul). Afacerea sa a pornit spre sfârşitul anului trecut, nu din pricina unor himere artisticeşti şi nici pentru că demonul lăuntric nu-i mai dădea pace. Ci pentru a abandona voit cariera sa în TV şi publicitate. Acum resuscită o meserie aproape uitată: fotografia de studio, cu decoruri, costume şi regie în toată regula. Nu îl interesează numărul clienţilor ci calitatea lor, puterea lor de a comunica şi de a se comunica, dorinţa lor de a juca într-o piesă cu un singur act şi o singură reprezentaţie. El ştie că, astăzi, în epoca aparatelor digitale şi a pozelor color de duzină, fără timp de expunere, fără analiză a luminii dar, mai ales, fără pacienţă şi răgaz de meditaţie, fotografia nu mai este nici măcar un passe-temps ci doar o comodă manieră de a colecţiona imagini cu vacanţe la mare, excursii în străinătate, nunţi şi botezuri. Astfel de fotografii seriale, unele făcute chiar cu dragoste, stau înţesate în sertare şi mor încet. Se voalează în memorie ca şi evenimentele care le-au generat, tocmai pentru că sunt oricând reproductibile, repetabile şi condamnate la gregaritate. Eugen Ciocan lucrează pe rolfilm pentru că planfilmul ar antrena costuri prea mari. Şi aşa suportul de hârtie alb-negru, filmele şi substanţele de revelare şi fixare nu sunt tocmai la îndemână. Din pricina reducerii continue a amatorilor. Adevărul e că acest lucru nu se petrece doar la noi. Fotografia de studio, colorată apoi manual, aşa cum se face la FotoCabinet, e o raritate şi peste hotare. Fotografia colorată manual are doi poli geografici: Irlanda şi Japonia. Între ei se întinde un gol istoric. Pe care, iată, în miezul Bucureştilor, Eugen Ciocan şi echipa lui se străduie să-l umple cu fervoare paseistă, devoţiune nostalgică şi, mai ales, cu dârzenia rarisimă a convingerii că un lucru bine făcut merită orice sacrificiu. Persoană cultivată şi cu gusturi sigure, Maître reînvie o modalitate de a privi lucrurile şi de a înţelege oamenii, chiar dacă aceştia au încetat să se mai înţeleagă pe ei înşişi.

                                                                                               Daniel Nicolescu