Ziarul Financiar


De la finele anului trecut, când a deschis FotoCabinetul, Eugen Ciocan este Maître Photographe de la Belle Epoque şi un om de afaceri mai aparte, care crede în “dimensiunea etică a business-ului” şi în forţa de a mişca piaţa pe care o are pasiunea pentru ceea ce faci. “Poate părea abstract, dar eu consider că pe piaţă circulă şi alte energii decât banul crud”, spune maestrul fotograf. La baza iniţiativei sale stă dorinţa redescoperirii unui ritual, cel al vizitei la fotograf, astfel că la FotoCabinet, fotografiile sunt realizate după tehnica tradiţională, pe peliculă, tratată sepia şi colorată manual.

“Este un gen de fotografie care a murit pe nedrept, tehnicile la îndemâna tuturor şi fotografia developată la colţul străzii i-au demonetizat dimensiunea artistică”, crede Ciocan, în opinia căruia, la ora actuală, produsul pe care el îl oferă este unic. S-ar bucura însă să aibă concurenţă, “atunci s-ar forma şi o piaţă”; pană atunci, “lumea remarcă oricum faptul că este vorba despre un obiect aparte, o fotografie care parcurge mai suplu timpurile, nu una pe care să o poţi abandona într-un sertar”.

Eugen Ciocan a studiat Imagine de Film, apoi Regie, a lucrat în televiziune şi vreme de câţiva ani a cochetat şi cu lumea publicităţii. Nu s-a lăsat sedus de ceea ce numeşte “o lume împânzită de ipocrizie”, lumea publicităţii care însă, crede el, “te ţine într-o pânză de dependenţă şi este greu să te desprinzi, fie pentru faptul că ai senzaţia unui palpit, fie pentru banii frumoşi care se învârt în publicitate”. A vrut să fugă, iar ideea unui FotoCabinet i-a părut ca cea mai bună posibilitate, un colac de salvare care l-ar putea salva de la dependenţă. “Fie că despre un produs trebuie să vezi numai lucrurile bune, fie că trebuie să faci frumos la client, până la urmă te înstrăinezi de tine însuţi şi acest lucru este periculos”, mărturiseşte el.

În spaţiul unde se află acum FotoCabinet, înainte era o casă de modă. Aparţinea unei “iubitoare de frumos şi de fotografie”, Mihaela Marin, cu care Eugen Ciocan s-a împrietenit şi s-a asociat.


Artistul fotograf aranjează imaginea subiectului în faţa aparatului de fotografiat precum un croitor bun potrivea pe vremuri o haină pe om, explică Maître. Şi asta pentru că o astfel de fotografie, realizată după canoanele frumuseţii de odinioară, nu este numai “anti-digitală”, ci şi “anti-minut”; aşadar, nu se poate lucra contra-cronometru. “Aici lucrurile tind către o încetinire a proceselor”, spune fotograful: subiectul trebuie să intre într-o stare şi să recâştige imobilitatea funcţiei liniştite, contemplarea.

Marea majoritate a clienţilor se lasă la FotoCabinet pe mâinile fotografului (“este flatant, dar mi-aş dori uneori mai multă comunicare”), iar el îi îndeamnă să vină la şedinţa foto cu un obiect drag sau cu un accesoriu personal. Cu ajutorul recuzitei, haine, bijuterii, adunate în timp de Eugen Ciocan, dar şi cu ajutorul machiajului (“absolut necesar, pentru că fotografia alb-negru reclamă o tehnică specifică de machiaj”), clientul intră într-un proces de transformare destul de radical. “De fapt, încercăm să scoatem la iveală un chip interior, pentru că el există, dar latent”, explică fotograful. Reacţiile clienţilor în faţa “produsului finit” sunt, conform acestuia, în proporţie de 99% de extaz. “Domnu’ fotograf, chiar mă puteţi face şi pe mine aşa VIP”, l-a întrebat pe Maître o gospodină, cu bigudiuri pe cap şi cu o plasă în mână, oprită în faţa vitrinei în drumul spre piaţă.

În cea de-a şaptea lună de activitate, după o iarnă prelungită, la FotoCabinet telefonul a început să zbârnâie, iar clienţii să se programeze. “Graficul este încurajator”, consideră Maître. Lună de lună, după primul şi al doilea client, numărul acestora a crescut. Tineri în primul rând "şi este îmbucurător că o generaţie ce pare ruptă de rigorile clasicului reacţionează”. A doua categorie de clienţi o reprezintă străinii. “Descoperă locul, unii cu câteva ore înainte de a pleca spre aeroport şi se precipită, vor pe loc sau cât mai repede.” Un gen foarte frecvent este portretul de frumuseţe al doamnelor care doresc să ofere unui domn "radiografia farmecelor sale". O practică renascentistă, adaugă el: “Pe-atunci doamnele de condiţie bună îşi comandau portrete spre a le oferi stăpanilor inimilor lor şi iată că aceast reflex ancestral încă mai există.”
La inaugurarea FotoCabinet-ului, în cuvântul său de deschidere Andrei Pleşu, făcea următoarea remarcă: “Nostalgicii care spun că înainte era mai bine, ştiu ei ceva, dar incomplet: era mai bine cu mult mai înainte…”. Iar maestrul fotograf este şi el un nostalgic: al vremurilor în care oamenii investeau mai mult în frumuseţe. “Sunt acum şi la noi multe femei de afaceri, care reuşesc, se afirmă, pun o afacere pe picioare, conduc, dau mâna bărbăteşte, duc o geantă diplomat şi vorbesc la mai multe telefoane, dar ceva din feminitate se ciobeşte şi mai ales privilegiile pe care le avea feminitatea. Am sentimentul că ancestral ceva se răzbună şi cred eu că multe femei încep să sesizeze că au pierdut ceva în această mărşăluire cot la cot cu bărbaţii.”

Pentru Maître Photographe de la Belle Epoque, vitrina FotoCabinetul-ui său este precum un televizor; urmăreşte trecătorii şi le observă reacţiile, dintre cele mai variate. A văzut oameni care stau mult timp în faţa vitrinei, dar nu au curaj să intre chiar dacă sunt invitaţi, (“sunt foarte incântaţi de ceea ce văd, dar ceva îi intimidează, li se pare ceva prea sofisticat, aproape abstract”). “Avem Terminus alături, ambientul vizual este oarecum asemănător şi unii intră la noi ca să bea o bere; bâjbâie după mese ca orbeţii şi târziu realizează că ceva nu este în regulă.”

Deşi baza clientelei este în prezent feminină, Eugen Ciocan a avut adeseori şi clienţi bărbaţi, veniţi împreună cu prietenele sau soţiile, cu ocazia unei aniversări, dar şi singuri, din proprie iniţiativă. Domnii sunt oameni cu instrucţie, medici şi profesori. “A fost şi un senator, un domn cu o burtică rotofeie, uşor mitocan. “A intrat din stradă, s-a minunat de cât de interesant este locul şi mi-a spus că ar avea nevoie de patru fotografii: una în care să arate ca în fotografiile vechi cu politicieni, pe care să şi-o pună în cabinetul senatorial, una mai tandră, pentru doamna, alta pentru fiul în varstă de 13 ani, mai autoritară şi una pentru o prietenă.”
Fotografiile realizate pentru senator au fost un succes, (“a fost foarte încântat de rezultat, mi-a mărturisit că le va face cadou de Crăciun”), astfel că fotograful se gandeşte de-acum la realizarea unei serii de portrete ale politicienilor români pentru viitoarea campanie electorală. “Când te uiţi la fotografii cu politicienii români din alte vremuri, ceva te pune la respect, dar politicianul de astăzi are ceva şleampăt, ceva improvizat, o demnitate mimată. Mă gândesc că dacă aceşti oameni s-ar vedea puşi într-o fotografie după rigorile vizuale de altădată, ar începe să se simtă dator faţă de sine, iar prestaţia sa în Parlament ar cunoaşte o sensibilă îmbunătăţire.”